Trenul vieții

Pe Manuel trenul l-a luat din halta Pucuzo, aflată undeva spre mijlocul globului terestru, nu departe de o sursă de apă. Şi trenul trebuie din când în când adăpat, dar şi pentru valuri este necesară foarte multă apă… Da, uneori debarci în locuri de odihnă, însă nimic nu e static. Este o mişcare, o forfotă stranie pretutindeni. Iar distribuţia apei… şi gheaţa, şi lipsa lor, şi circulaţia apei, canalele acestea… instalaţiile… E! Totul are un rost şi acesta e discret, tainic pentru ignoranţi.

În Pucuzo nu opresc trenuri de elită, doar hârburile de generaţie bătrână, cu felinare înăuntru şi latrina mirositoare, iar pe holuri întâlneşti tot felul de dobitoace pe care oamenii le lasă în voie să caute hrană. Mr! Au urcat şi pume, dar se pare că au fost izolate în zone sălbatice. Adesea le auzi că urlă. Atunci se scoală părul de frică pe tine, deşi le poţi lesne confunda fiindcă şi oamenii urlă!

Alături de halta aceea se desfăşurase o bătălie zdrobitoare, în care muriseră numeroşi ostaşi şi civili datorită unor greşeli tactice, unor proaste manevre şi incompetenţei crase din care îşi trăgeau gloria câţiva generali aroganţi, rămaşi vii. Numele lor era zgâriat pe o piatră, ca un mic obelisc, dar nu spuneau nimănui nimic. Treburile acestea se consumaseră cândva şi alţii le urmăriseră poate, deşi nu prea contează.

Urcarea în tren este pur simbolică, e o naştere, evident, când ţi se taie cordonul ombilical şi eşti ridicat la cer, să te vadă lumina. O inimă nouă ce bate: tic-tac, tic-tac. Un ceas personal, un veritabil mister al naturii, pentru care nu există explicaţie raţională, însă există justificare: Aici s-a născut o fiinţă vie! Acesta era Manuel, mic, cu ochii verzi, născut într-o familie modestă, cu părinţii aproape handicapaţi. Cu timpul chiar au orbit. Dar el n-a stat cu ei deoarece i s-au deschis uşi, a fost condus spre alte compartimente. A vrut să-şi urmeze un frate mai mare, însă nimeni nu-şi doreşte să fie remorca altuia. O vreme i-a arătat cum să facă, să-şi ia avânt…

Să se ridice biped, să meargă crăcănat, cu o mulţime de sincope, este un eveniment major al individului uman, o bornă, să sară, cu picioarele sale puternice, învaţă mai târziu. Dar totul este în numele devenirii sale. Apoi să cânte la propriile sale coarde vocale „ma-ma-ma”, „ta-ta-ta”, „ga-ga-ga”! Ce drăguţ! Desigur, puiul de om abuzează de nervii persoanei mature, nu se curăţă singur, pute, vine… de unde vine, cu obiceiuri detestabile, însă nu este autorizată aruncarea sa din tren. Nu. Mai târziu poate oferi compensaţii. Mult mai târziu…

Şi rostul existenţei este un mare mister, destinul, devenirea zis altfel, dar în misterologie s-au şi calificat persoane de încredere a căror ştiinţă, îndeosebi pricepere, este abracadabrantă – mi s-a împleticit limba spunând vorba aceasta ciudată. Magii…

La naşterea Domnului Iisus au venit exact trei magi, iar acest eveniment clasic este consemnat ca un fapt pozitiv. Trei magi e bine. La naşterea lui Manuel din Pucuzo a venit unul singur: Badarique, un cimpanzeu cu capul mare şi mâinile până la pământ. Nu era un cimpanzeu autentic, dar se asemăna şi la mers. Deoarece în acea zi i-a fost aproape imposibil să se exprime, a zis doar „pfu!” şi a degajat un damf puturos. „Beţiv?”, a zis mama puiului de om. „Fiul meu va fi beţiv?”

Badarique şi-a scos batista din buzunarul drept al pantalonului, şi-a suflat nasul mare şi şi-a şters ochii… Nu-l văzuse bine pe copil. „E! De parc-ar fi prea rău! Absolut simbolic. Cine are ochi la minte, să-i deschidă, să se lumineze!”

Badarique se ţinea cu o femeie mai strâmbă decât el. Era aşa de strâmbă că uneori, văzând-o stând nemişcată îţi părea o pictură de Ron Stailborg, chirurgul care s-a apucat de pictură de groază. Era de groază baba Eugenia! I se mai spunea şi „Geana vrăjitoarea din ERSON”. „ERSON” era inscripţia rămasă pe compartiment, şi aceasta ştearsă parţial, probabil o parte a cuvântului „PERSONAL”.

„STOP”! Trenul oprea uneori brusc. Maimuţa Badarique îl îmbrăţişă pe micuţul Manuel care i-a prins în mânuţă batista miraculoasă. Apoi se îndepărtă uitând unde fusese. Despre coincidenţe ar fi un loc de spus, dar încă nu-i aici. Trebuie să se mai adune pentru a determina o regulă. Prin urmare să reţinem această întâlnire a lui Manuel cu Badarique, deşi nu are încă vreo relevanţă. Şi nici nu ar fi trebuit spusă dacă… dacă Badarique nu ar fi fost prezent la ultimele naşteri, şi poate de-abia acum a fost remarcat. Oare a fost mereu acolo?... E straniu, da. Prin urmare doamna mamă era mulţumită că un mag a venit să aducă omagiu fiului său.

Mulţi îşi doresc ca Mesia să renască în familia lor, să Îl simtă cum creşte, să aibă micul lor aport, să-şi ofere impecabil serviciile mărunte, să fie parte din oştirea Lui, să… toate alea câte pot fi. Ignoră că Revenirea ar costa Lumea toată existenţa ei, civilizaţia, dacă mai e ceva, Istoria şi, mai ales, Timpul. Timpul virgulă ar îngheţa! Deci, fără insinuări, putem foarte normal să gândim la anarhie. Manuel… a fost şters de muci şi bale cu batista lui Badarique, magul din ERSON, pe treptele bazilicii. Întrebare: Exista o bazilică în tren? Răspuns: Desigur, doar că în ziua de Paşte şi alte câteva nu era deschisă pentru botezuri, iar Manuel s-a născut în ziua când se aniversa moartea lui Iisus, vinerea neagră[1].

Să creşti într-un vehicul mişcător devine întotdeauna ambarasant pentru bieţii părinţi, a căror continuă grijă este să nu ajungi în zonele primejdioase despre care un bebe nu ştie chiar nimic.  Cum poate fi definită inocenţa? Ca o vină a la Sisif, condamnat să îşi ia chinul de la capăt mereu, iar şi iar, şi iar… uitând că ratase de nu se ştie câte ori să pună moţ existenţei sale. Greva nu intră în programul aferent, deşi am auzit de revolte împotriva destinului, întotdeauna cu final precoce.

Dincolo de compartimentul familiei este o reţea de căi şi locuri pentru care se cere viză de acces. Acolo unde accesul la surse pare liber este necesară vigilenţă sporită deoarece providenţa nu este generoasă. Pretinde respectarea unor reguli care, dincolo de coincidenţe şi servituţi, contribuie la condimentarea existenţei. „Nimeni nu e liber” este una dintre coincidenţele (unii le spun „legi”) nescrise pentru a defini relaţiile dintre persoane, lucruri, fenomene, evenimente, şi tot aşa. „Nimeni”? Să o creadă ei! Manuel a pornit în explorarea mediului de foarte mic şi mai mereu singur, pe negândite.

Accesul plăpândului individ la „Memoria colectivă” se face din momentul în care ceva se repetă până ce devine cunoscut. Nu? Mama e cunoscută şi chiar dacă pare personală o universalizezi… „Orice om are o mamă”. Hm! Pare dubitativ. Manuel a zis „mama” după ce împlinise trei ani. Aproape patru. Autist? Un pic. A pornit-o greu cu vorbele însă de mers a plecat de la zece luni. În afara mamei sau a fiinţelor apropiate, a zorzonelelor şi cârpelor ce înconjoară bine zestrea intimă, se desfăşoară, încet, spaţiul. La început este o imagine care se oferă vederii, apoi conţine detalii care se cer explorate de-aproape. Atunci debutează simţul detectiv. S-a deschis o lume necunoscută. Însă mai întâi s-a declanşat…

Foamea. Totul trebuie înghiţit, să intre undeva, cui îi pasă unde şi cui îi pasă ce poate genera şi apoi… Ce sunt grija, gândurile, raţiunea, responsabilităţile şi riscurile? Nu există. Doar substanţa. Lumea este o substanţă care se cere gustată, împinsă într-un orificiu bălos ce hăpăie tot. Tot-tot.

Prima coincidenţă, de care fătul va fi nevoit să ţină seama, este interdicţia primară sau „legea lui caca”. Este revelată prin acest simplu cuvânt. Mai târziu, când spaţiul îşi arată ascunzişurile, se declanşează ofensiva ispitelor. În afara compartimentului aşteaptă mici demoni care te cheamă să-i urmezi şi te lasă pierdut într-un fluid de lucruri şi fiinţe ciudate…

Mersul este întotdeauna sacadat, oricât l-am vrea de lin, vorbirea este ruptă în silabe, existenţa este marcată de simboluri şi poate fi detonată într-o puzderie de elemente. De-aici porneşte studiul de caz, pentru a ajunge la efect. Suntem oare pe un traseu real? Acest lucru nu se confirmă întotdeauna, dar sunt acceptate compromisuri.

Ispitele au o formă neînţeleasă. Drumul spre ele necăjeşte destul. Întrebări nu se pun decât pentru a schimba ordinea. Înţelesul unui răspuns nu este profund şi nu trebuie să fie astfel, deoarece poate marca borne sensibile. Există totuşi excepţii de marcă. Da. Toate aceste fiinţe supreme trăiesc într-un compartiment al lor, stau în dulapuri cu sertare şi sunt arareori vizitate. De obicei se spune că se vizitează între ele. Dar nu prea au cum…

Când a ieşit singur din compartimentul familial, Manuel s-a dus direct la conductorul trenului şi a părut că vrea să-i spună „tata”, însă nu vorbea. În mod ciudat, conducătorul a avut pornirea să-l arunce din tren, dar s-a răzgândit…

–        Unde mergi tu, fiul meu?

–        Conducătorule, avea să-i spună mai târziu, menirea mea este să te înlocuiesc!

Şi-atunci, puteţi întreba, de ce a fost indulgent… conducătorul? Toţi ştim, conducătorii nu pot fi umani. Aici este un semn (serios!) de dubiu. Va reuşi Manuel să înlăture conducătorul inuman, aşa cum, se crede, fac toţi aceia care au pornit călătoria cu un tren al vieţii?

Juanita. Juanita era o tânără cu trăsături afro, însă aproape albă, cu părul lung şi foarte ondulat, de o drăgălăşenie mereu marcată de părinţi cu pompoane şi panglici. Ştia să danseze salsa cum fusese bine învăţată şi părea o păpuşă cu figura foarte serioasă, pentru că numai astfel poţi avea ţinută într-un important compendiu al existenţei pe care o descrie simbolic oricare dans. Sau nu credeţi? N-o cheamă Juanita? Posibil. Dar astfel a fost numită când a fost prezentată în marele compartiment al evenimentelor. Ea a fost prima iubire a lui Manuel care, după ce a văzut-o a început să vorbească. Primul său cuvânt a fost „uanita”, nu „mama”. Abia după, a zis „mama”. Mama lui era o femeie muncitoare de la periferia localităţii. Cu toţii erau oameni de periferie. Veşmintele lor aveau culori terne, privirile asemenea hienelor veşnic flămânde, urâte şi izgonite de toţi favoriţii Fortunei. Dar mama nu a avut doar un copil pe care să-l adore, ci opt. Toţi au luat-o pe trasee diferite şi nu s-au iubit atât de tare încât să-şi prea poarte de grijă. Au învăţat singuri să se descurce. Doar Emilio a devenit un veritabil geniu şi s-a stabilit dincolo de Caraibe, în Miami. Pe Emilio, Manuel l-a revăzut într-o zi când a vrut să se aranjeze în State. Dar până să ajungă pe-acolo traseul lui, a avut multe de trăit. Şi pe Juanita a regăsit-o, după ce se pârguise de-ajuns, iar asta e o simplă cheie a enigmei „Ce este adevărul?”. Adevărul este că trenul îşi păstrează compartimentele, deşi par sigilate şi noi nu le mai accesăm. Câteodată îşi deschid ele ieşirile (ori intrările) secrete. Arareori pentru a ne bucura viaţa.

A trecut Manuel prin toate etapele educaţiei, cum a putut şi i-a răspuns mintea. Apoi a gândit că prea multă „carte” tocită, alterează creierul. Niciodată însă, nu a renunţat la informaţie. La urma urmei, oricât am pendula pe această temă, a calităţii informaţiei aşezată pe rafturile memoriei, toate creaţiile pământului urmează acelaşi program. Adună doar ce le comandă plăcerea, nevoile şi inspiraţia, adică ceea ce le defineşte intim. Există un „de aici înainte preiau comanda!”. În acest moment porneşti lupta pentru a-ţi conduce singur trenul. Nu simţim trenul din noi, nimeni nu-l simte, iar ceea ce găsim în el cât suntem copii sau adolescenţi, este un miracol, pe care îl transformăm încet-încet într-o realitate prăbuşită abrupt în naturalism. Un abis din care nu ştim să ne salvăm decât prin raportare la alt miracol. De aceea cred oamenii în salvare. Salvarea prăbuşirii trenului în abis… Se cunosc legende…

Ceea ce învaţă umanul este să acceseze „memoria colectivă”, iar ceea ce face „memoria colectivă” este să-l aşeze, să devină parte a ei, să se orienteze, în „Lume”.

 

Încă de când ajunsese în liceu, Manuel visa o călătorie în ţările estice. Dincolo, în Africa, în Indonezia sau Oceania. De ce? Pentru că avea o adâncă plăcere a explorării, a descoperirilor epocale, aşa cum reuşiseră conchistadorii cândva. E ca şi cum ai întâlni extratereştrii la ei acasă. Sau mai rău, ca şi cum ai intra în infern şi ai civiliza dracii. O expediţie civilizatoare este tocmai aventura extremă a vieţii. De aceea îşi orientă „trenul” către un oraş cu deschidere spre ocean. Părinţii nu l-au putut opri, era impetuos, dar l-au avertizat că pleacă în necunoscut şi nu este pregătit. Abia îşi încheiase şcoala. Erau oportunităţi să primească o slujbă, cu aspiraţii de a urca, de a face carieră, în urbea natală. „Cariera de funcţionar” e sinonim cu „profesiunea de ratat”. Fiecare om e înzestrat cu o doză mai mică sau mai mare de nebunie, cu o nefastă atracţie spre hazard. Manuel a avut mai multă. E o notă de caracter. Ceva înnăscut. Aşa a ajuns Manuel la Cartajena, unde l-a cunoscut pe Antonio Morija, căruia îi putea spune Anto, un tip cu care s-a împrietenit deodată şi care l-a protejat o vreme să nu se strice în compania unor nemernici. Anto l-a ajutat să se angajeze într-un casino modest din cartierul Chino, pentru a învăţa o meserie, cum ar fi aceea de crupier, dar, până să ajungă la un curs pentru a avea brevet, a făcut menajul unor bătrâni care erau părinţii managerului. A fost învăţat de Anto că numai astfel se putea angaja pe un pachebot care să-l scoată din Caraibe, să respire aerul de deasupra marilor oceane ale Terrei. Era un tânăr de doar 19 ani şi a slujit bătrânii aceia 3 ani fără să ajungă să-şi urmeze visul, până când… a intrat într-un mic local, „La Rosa de Corint”, unde a văzut spectacolul dat de cei doi barmani care manipulau sticle şi pahare în timp ce dansau salsa. Paloma, micuţa cu părul buclat şi o floare de cârpă apretată, roşie, înfiptă în bucle, după ce l-a privit, l-a întrebat dacă i-ar plăcea să jongleze la bar şi lui nu i-a părut chiar o folie, deoarece crea asemenea bună dispoziţie, că îţi fericea fiecare zi. Desigur. Ar fi putut încerca în timpul liber, când nu îl solicitau bătrânii… nemuritori.

S-a înţeles cu patronul să înceapă slujba la bar în timpul nopţii, urmând să fie plătit săptămânal cu cincizeci de mii de peso. Nu era cine ştie ce de făcut noaptea, doar şmotru. Erau puţini clienţi şi aceia în prima parte a nopţii. Mai târziu rămânea singur. Îl prindea somnul şi aţipea, dar, după ce a fost furat de două sticle cu tequilla, a simţit că nu e de el această ocupaţie. Era prea obosit, iar câştigul nu-i ajungea nici să se hrănească. Patronul nu oferea nimic gratis. Toată această situaţie a durat până în seara când a intrat în local Balbino. Balbino era un negru de vreo 40 de ani, îmbrăcat elegant, cu vestă de mătase şi pantofi bej, cu şpiţ, şi i-a zis:

–        Tinere, ai putea lua o mie de dolari pe marfa asta.

–        Care marfă?

–        Whiskey-ul, băutura…

–        Păi nu e a mea.

–        Eu nu văd pe altcineva aici!

Şi atunci s-a gândit Manuel, că Balbino îi propunea, să-l jefuiască pe patron. O mie de dolari? Era ceva bănet! Acest corupător de tinere conştiinţe parcase o camionetă în apropiere şi, dintr-o ambiţie inocentă, Manuel a pornit pe un drum necunoscut, un labirint cu numeroase trasee false şi opriri forţate. Aceasta e calea, o continuă trecere prin răspântii nemarcate. Pe unde s-o iei, ce să alegi? Manuel a ales să plece cu toată băutura împreună cu Balbino. Când a cerut banii, ei bine, Balbino nu-i avea, însă exista un depozit şi de-acolo urma să livreze marfa unor cumpărători siguri.

–        Şi eu ce să fac în tot acest timp?

–        Găseşte-ţi o gazdă!

I-a dat 100.000 de peso şi l-a dus la depozit, apoi l-a chemat să se întâlnească în acelaşi loc, a doua zi după amiază. E periculos să umbli noaptea prin Cartajena. E şi poliţie, sunt şi bande locale, aşa că, după ce au descărcat, l-a rugat pe Balbino să-i găsească el un loc să stea. Au mers într-o fundătură şi au dormit amândoi în maşină până dimineaţa. După ce s-au trezit, Balbino l-a trimis să ia ceva de mâncare şi când a revenit, camioneta nu mai era acolo şi nici negrul, evident. Atunci a înţeles Manuel că fusese escrocat la rândul său. Nu reţinuse locul unde se afla depozitul. A căutat toată ziua împrejurimile. Ah! Adormise în maşină imediat după ce au plecat din loc. O magazie într-o clădire sau sub un pod… „Ce prost am fost!”, gândi. „Acum mă caută şi Poliţia!”

Avea acei bani încă şi, ca o străfulgerare, l-a trecut să plece în Barranquilla, unde ar fi găsit ceva de lucru şi, credea, i s-ar fi pierdut urma. A căutat terminalul şi a urcat imediat într-un autobus. Călătoria a durat două ore şi a costat destul. A plecat la unsprezece fără un sfert, iar la ora unu p.m. era deja în Soledad, staţia terminus. S-a dat jos ameţit. Dormise tot drumul.

Barranquilla e oraş mare, însă nu-i chiar locul ideal pentru a-ţi hrăni viaţa. Viaţa lui Manuel era în pericol după furtul pe care, din naivitate, îl comisese. Cinci minute şi-a chinuit mintea cu impulsul de a se autodenunţa la Poliţie, dar s-a temut. Poliţia este bine cunoscută pentru atrocităţi comise asupra vinovaţilor şi nevinovaţilor. Mai bine să fugă, să se facă nevăzut. Unde se poate ascunde orice infractor, mic sau mare? În port. Da. Portul Barranquilla este undeva, pe râul Magdalena. Acolo te poţi înhăma la muncă, şi Manuel era bine construit pentru cariera de salahor.

Angajarea şi înregistrarea se făceau dimineaţa, la porţile portului, înainte să apară soarele. Nu toţi angajatorii solicitau acte şi astfel Manuel s-a înregistrat cu numele fals Roque, apoi a ajuns în apropierea unui cargou andocat pentru a ajuta la descărcarea acestuia de containere şi, ulterior, la încărcarea lui cu cherestea. Era de lucru pentru câteva zile, dar prima zi de muncă aproape l-a frânt în două. După ce şi-a ridicat suma de bani, a întrebat de un birt ieftin şi un loc de odihnă. Nu reuşise deloc să vorbească lucrătorilor navali pentru a găsi ceva să-l scoată din ţară.

Spre seară a ajuns la taverna numită „Pabellón de Galba” din apropiere, într-o clădire de lemn aşezată la marginea unei râpe, dar stabilă. Acolo era mâncare câtă vrei, cu vin sau cu bere, fum şi zgomot, de-ajuns pentru a te intoxica definitiv. Deasupra sălii erau câteva camere pentru oaspeţi trecători şi nepretenţioşi. Xavier Galba, un moşuleţ bărbos, cu ochii veseli, avea experienţă în munca aceasta cu public turbulent şi se bucura de respect. Se pricepea să domolească orice scandal. Pe el l-a întrebat Manuel dacă ştie cum să se îmbarce şi să muncească pe un vapor care merge pe Caraibe în sus. Bătrânul ştia, desigur, dar i-a zis că o să-l coste deoarece oamenii care se ocupau de lucruri destul de ilegale, în cazul său, nu o făceau gratuit. Şi cât ar fi putut să fie preţul? O mie de dolari. Ah! Ce fatalitate! Manuel era nevoit să îl găsească pe Balbino pentru a recupera banii care l-ar fi scos din necaz. Dar lucrurile nu s-au desfăşurat cum plănuia deja. Chiar lângă el, la aceeaşi masă, era un om cu aspect murdar-şters, care nu-şi scosese pălăria de paie de pe cap nici măcar în timp ce se hrănea.

–        Se poate ieşi din ţară, pe bani mai puţini, cu un vas de pescari, i-a zis.

–        Şi unde să întreb?

–   Întreabă-mă pe mine. Eu îţi cer doar 150 şi te depun pe o insulă în larg, iar dacă ai munci pe vas, aş putea chiar să-ţi cer numai 100.

–   Am să-ţi zic mâine.

–   Eu plec noaptea asta, i-a zis pescarul. Să-mi zici acum, altfel iau pe altul.

Manuel nu avea 100 de dolari şi nici curaj să spună. O luă ca pe oportunitatea ivită providenţial şi se învoi. Dacă am vorbi despre Dios, Preasfânta Fecioară şi Domnul Isus, pe care îi păstrăm în compartimentul cu obiecte sfinte, am zice că îi accesăm ori de câte ori cerşim un privilegiu, chiar şi pe acela de a ne ierta, de a ne acorda misericordia.

A plătit masa, apoi a ieşit din tavernă. Dincolo de casă era un loc viran, şi mai jos era valea prin care curgea marele râu.

–        Îl vezi?, îi zise partenerul său. Trebuie să ajungem exact la vărsarea în mare.

Se înserase deja. Abia-l puteai zări în adâncimea râpei. S-a lăsat puţin să privească în jos, înainte să întrebe cu ce au să meargă, deoarece nu era puţin drum până la ţărm. Atunci a fost pălit în cap cu o piatră de omul care se aşezase în dosul lui. Apoi nu a mai simţit trecerea timpului, până când s-a deşteptat înfrigurat şi rupt, jos, tocmai acolo unde nu reuşise să vadă. Cine era şi ce făcuse pentru a se trezi astfel, înfrigurat, îndurerat şi în întuneric, erau enigme deocamdată. Dincolo de el se auzea încet, abia insinuat, schelălăitul celebrului shlagger „Speedy Gonzales”: Ándale! Ándale! Arriba! Arriba!, A-a-a, La-la-la-la, la-la-la-la-a… 

Xarelto de Angel şi Manion Poclsicsane, mai bine Manion P., frigeau, pe un rotisor improvizat doi lupi de mare cumpăraţi din port, la marginea des cântatei Magdalena – o scursură de apă puturoasă. Tânărul care se apropiase împleticit i-a pus în alertă, deoarece nu erau puţini răufăcători de-a lungul râului. Xarelto a scos un revolver dintr-un buzunar interior şi i-a poruncit să stea în loc. Manion era femeie, însă nicidecum o fricoasă şi luase în mâini o bâtă lungă, aşteptând reacţia celui care le tulbura pregătirea cinei.

Manuel nu avea putere, nici măcar un bun sens mintal şi, înainte să mai facă un pas, totalmente lipsit de rost în condiţiile unei posibile riposte, a vrut să întrebe cine este el. A fost însă pus jos de femeie care i-a secerat picioarele. „De ce, de ce…?” Xarelto i-a prins mâinile şi l-au buzunărit la lumina lanternei. N-avea nimic la el, fusese curăţat, sau…

–        Crezi că ar putea fi un evadat, Manu?

–        Nu ştiu, pare bătut peste mâini! Are mâinile rănite!

Un spirit aflat într-un vehicul uman, deşteptat brusc în neant, are nevoie de orientare înainte să poată merge drept sau strâmb, să avanseze ori să dea îndărăt. Ar face semne oricărei forme cu aspect asemănător. Însă nu la picioare…

–        Cine eşti?, a întrebat femeia. De unde vii?

–        Eu…, a zis Manuel. Eu…

–        Te cheamă „Eu”? E cretin, dragă!

În apropiere, un cântec trist brazilian, venit parcă din amonte, se scutura pe undele râului, cu toate că nu depăşea o ambarcaţiune luminată sordid, acostată la mal.

–        Eu trebuie să întreb… Cine sunteţi?

Manion l-a privit iar pe Xeralto, întrebător. Probabil se temuseră degeaba. Poliţist nu putea fi. Ţicnit! Dar e bine să te fereşti de ţicniţi…

–        Pe mine mă cheamă Manu.

–        Şi pe mine Manuel…

Astfel i-a revenit subit memoria lui Manuel. A putut vorbi acelor oameni despre el şi apoi a aflat de ei şi de aventura lor… Una dintre versiunile aventurii lor.

El o iubea pe ea, fata unor oameni ipocriţi care doreau să o mărite cu un proprietar din El Bosque. Desigur nu erau foarte tineri, dar el fusese militar şi se pregătise pentru o carieră în armată, care s-a dovedit prea lungă şi fără mare perspectivă, astfel încât a aşteptat să-şi încheie socotelile acolo. Ea a fost oferită omului rău şi… Asta a fost. Au hotărât să fugă pe râu şi de acolo peste graniţă, pe mare, în State.

Adevărul era cu totul altfel. Xeralto, ajunsese protejatul lui don Rodrigo Maris, mâna dreaptă a lui Cara Roja (Faţă Roşie), cunoscutul şef al cartelului din Medelin, şi fusese angajat administrator al cazinoului din La Dorada. Chiar în ziua în care a murit Cara Roja, toţi apropiaţii lui au fost suprimaţi, el, Xeralto, a aflat cu exact o oră înainte de deces, că era inevitabil, şi a plecat neştiut. A luat o barcă din port, iubita din drum, şi s-a dus în sus pe râu. Cât de sus? Trebuia să aştepte o zi rea, când nu ieşeau vedetele grănicerilor, şi să-şi rişte viaţa pentru a ajunge pe prima insulă din Caraibe. Barca era a iubitei, în acte, asta pentru a-şi putea ascunde o ulterioară fugă pe care o prevăzuse. Chiar Manion era o iubită secretă (se numea astfel, nu Manion).

Aflând de Manuel şi păţania lui, au gândit că pot să-l folosească. Era un tânăr inocent şi atât de lipsit de experienţă, că avea nevoie de instruire să devină matelot pe o barcă folosită la pescuit sportiv. Xeralto s-a sfătuit cu Manu. Şi dacă erau verificaţi de autorităţi? Ei erau în regulă, aveau acte, chiar de căsătorie, tânărul nimic. De ce să nu spună că l-au găsit navigând în derivă pe o barcă abandonată apoi? Atenţia poliţiştilor s-ar focaliza pe tânăr… „E delincvent? Bine că îl iau de pe barca lor!”

Au plecat pe canal într-o zi de sâmbătă din luna noiembrie, anul e puţin important, şi au trecut pe sub nasul centrului de supraveghere, care dispunea şi de radar, şi de observatoare pe infraroşu, vedete rapide, marinari şi militari instruiţi, şi… şi nimic nu s-a mişcat în seara aceea ceţoasă, fiindcă tocmai începuse un meci de football, mult prea important pentru mândria fiecărui patriot… Au văzut pe radarul propriu cargourile amorţite la Bocas de Ceniza şi au putut trece printre ele fără vreo ameninţare, apoi s-au grăbit.

Departe-departe, la zeci de mile în larg, au simţit că se află dincolo de ameninţarea arestării pentru trecerea frauduloasă a frontierei. Au sărbătorit cu şampanie până ce furtuna s-a apropiat la câteva mile distanţă şi, parcă prea repede, au fost înghiţiţi de norii negri care se uneau cu marea. Există – evident – un radio care avertizează de vreme rea, dar gândeau că îi va ocoli ori că nu poate fi atât de infamă încât să le demoleze barca. Şi asta s-a întâmplat. Când barca a fost distrusă, iar ei au fost  împinşi către abis, a lucit, parcă, soarele, prin transparenţa apei. Şi-apoi, nimic.

Orice poveste a unei călătorii prin viaţă are sfârşit, uneori accidental, totuşi, căutând mai mult, descoperi întotdeauna ceva care te previne…

Nu. Aventuroasa viaţă a lui Manuel Villa abia începea. Dincolo, în tenebre îl aştepta o fiinţă care l-a împins iar spre suprafaţă. Mai târziu, după ce a ajuns pe puntea unui vas transportator de mărfuri, şi-a amintit:

–        Am fost salvat de o fiinţă subacvatică…

–        Pleacă de-aici! Noi te-am salvat, muchacho!

–        Acolo jos, în apă…

–        A-ha-ha-ha!

Manuel le-a zis că erau trei. Pe ceilalţi nu îi salvase nimeni, iar din barcă nu se mai vedea chiar nimic. A zis că se numeşte Roque atunci când a fost întrebat, Roque Dellanos. Delanos? Cu doi „el”. Şi de unde vine? Columbia. Era norocos. După ce ar fi făcut o escală la Kingston, drept spre Colombia aveau drum…

 

În Jamaica, Manuel vs. Roque Dellanos, a fost interogat de autorităţi şi a primit un act provizoriu să poată ieşi prin port. A zis salvatorilor săi că nu avea de gând să revină în Columbia şi înainte să-şi ia rămas bun a aflat cum să caute un loc de muncă pe vapoarele care împânzesc marea.

–        Ştii ce sunt caraibii? Canibali care se ascund în pădurile insulelor…

Canibali, adică mâncători de oameni? O! Cum de nu se mănâncă între ei? Sau o fac pe ascuns? N-avea de gând să o ia spre pădure. Locul său era în port, să prindă ocazia de a pleca. Ce-ar fi putut face pe sărăcia aceea de insulă? Să moară de inaniţie. Nu stăpânea bine limba engleză, iar în Jamaica se vorbeşte o engleză destul de stricată. Unii spun „creolă”… Oricum, localnicii sunt cam urâţi! A căutat de lucru. Peste tot erau oameni în căutare de lucru, iar poliţiştii portuari îi scoteau afară din port. Ba îi luau şi la bastoane. A umblat prin dughene până şi-a auzit concetăţeni. Columbienii sunt destul de binevoitori cu ai lor. Nu atât de binevoitori să se încreadă în tot ce spun…

–         Hello, pal!, l-a acostat cu vorbele acestea un individ ciudat, cu barba şi pletele împletite, prinse ca nişte vălătuci, aşa încât părea un cerşetor (şi-i zisese „prietene” – asta vrea să însemne „pal”!). Cauţi de lucru, aşa-i? Cum te cheamă?   

–        Roque Dellanos?

–        Eşti rudă cu John Delano?

–        Nu! Eu sunt din Pucuzo, Columbia, provincia Variposa.

–        Variposa? Nu există provincia Variposa… Ha-ha! Roque, ce ştii să faci?

–        De toate…

–        Să iei bătaie, ştii?

–        Vreau să lucrez într-un bar.

–        Cunosc un loc unde se caută femeie pentru pahare, podelele şi alte lucruri?

–        Care lucruri?

–        Vrei să te bagi?

–        E, hombre, mai degrabă m-aş angaja să spăl podele pe un transatlantic. Aş vedea lumea…

Pe Dominic…, zicea că-l cheamă Dominic, îl amuza băiatul care se interesa de lucru în port. Lumea? Cum să vezi lumea când faci şmotru neîncetat, mai ales în port, pe… Ce „transatlantice”? Au decedat demult.

–        Pe pacheboturi, Roque. Acolo e bine. Şi eu tot pe un pachebot vreau să-mi găsesc ceva de treabă. Dar acum e vremea uraganelor şi nu prea vezi bogătaşii bătrâni ieşiţi la plimbare. Pe pachebot Roque, s-o faci cu bunicuţele! Ha-ha-ha!

Da. Să o luăm puţin înaintea faptelor. Dincolo de marele şuvoi de apă al Terrei numit Oceanul Atlantic se ridică zidurile de stâncă ale continentelor estice. Pe partea nordică este răcoroasa Europă, iar la sud stă întins la soare continentul african. De-acolo s-au răspândit negrii. Istoria pe care o înghiţim ne ameţeşte cu felul în care şi-a făcut de cap rasele umane în trecutul pe care nu l-am putut percepe. Se poate să fi fost aşa, dar timpurile s-au schimbat. Azi e o mulţime de boşi negri şi unul dintre ei devenise proprietar şi căpitan al frumosului vas de croazieră „The Sands of Africa” (adică: „Nisipurile Africii”). Nu era cel mai mare vas, dar era cel care trebuia să-i înhaţe şi să-i ducă pe Manuel şi Dominic departe de Kingston City.

Cât a aşteptat această ocazie, Manuel a învăţat să ia bătaie, altfel zis a fost partenerul de luptă al unor brute. Dominic era managerul său, şi antrenor totodată, iar afacerea părea să-l ducă uşor pe Manuel spre ruină fizică. Îi tumefiase faţa frumoasă, îi strâmbase nasul, îi spărsese buzele şi îi luase pentru totdeauna câţiva dintre dinţi. Şi nu avea decât 23 de ani, la dracu’! Iertaţi-mi înjurătura, dar trebuia să punctez un moment pe care aproape oricine îl găseşte căutând pe culoare prea întunecate şi îl deschide la o bornă existenţială. Unii spun „deschiderea cutiei Pandorei”, alţii „eliberarea necuratului”…

Dominic i-a zis că practică nuştiuce religie, rasta… fari, sau pe-acolo, era o lume stranie în care n-avea de gând să cadă. Manuel păstra reflexe din educaţia catolică, deşi nu prea riguros deoarece o cotise bine pe drumul pierzaniei.

 

Te poţi pierde de oriunde ai porni şi asta pentru că: ai luat-o pe primul drum greşit – după aceea toate drumurile sunt greşite; ai primit de sus un temperament pur coleric, sau melancolic, sau… – asta înseamnă că eşti în mod natural dezechilibrat la cap; eşti influenţat de energii negative, respectiv anturaj malefic, ori eşti visător. Desigur mai sunt şi alte circumstanţe, iar una dintre ele este soarta rea. Fatalitatea, altfel zis. Ce poate fi de bine? Oho! Există şi paradis pe Terra. Cum ar fi… nava de croazieră „The Sands of Africa”… Nu puneţi abrupt întrebarea, „Ce fel de paradis găseşti în nisip?”. Denumirea unei proprietăţi este strict problema proprietarului.

Acest cruise ship arăta elegant, ca un bloc de locuinţe cu şase nivele, şi avea toate facilităţile unui orăşel de rezidenţă, de la magazine la localuri, chiar săli de cultură, o seră mare, cu plante exotice, scări rulante pentru a trece uşor de la un nivel la altul, iar sus cinci piscine şi şezlonguri pentru plajă.

Pe domnul comandant Zane Okoro nu au avut de ce să-l deranjeze până la finalul călătoriei. Cel care i-a angajat a fost şeful de echipaj, domnul Fo, un filipinez iute, care avea calitatea de a fi mereu lângă tine, în special când nu-ţi doreai acest lucru. Lui Dominic i s-a condiţionat contractul de renunţarea la consumul canabisului, cât era pe vas („ganja”, cum îi spunea, era nelipsită din buzunarul său), iar pe Manuel, alias Roque, l-au primit numai după ce şi-a pus în regulă actele – şi asta l-a costat aproape tot ce luase din luptele ilegale în care fusese implicat.

După ce s-au învârtit prin oraş să cumpere amintiri şi cadouri, ori numai să se pozeze, beneficiarii excursiei, aproape toţi americani îmbarcaţi în Boston, s-au întors deja obosiţi, gata pentru dinner, adică cina pe care o serveau în săli speciale, unde petreceau, cu muzică, până târziu, cât îi ţineau puterile. Era dreptul lor, plătiseră destul şi încă plăteau pentru orice luau în plus. Să trăiască şi să se înmulţească la nesfârşit creditele bancare pe care şi le permiteau! Fericirea lor, continuul extaz, arăta că există paradis pe Terra şi ei, acei pensionari, erau beneficiarii. Dar ce făcuseră în viaţă pentru a se bucura de acest privilegiu?...

Domnul Parker, bătrânelul care purta pălărie de Panama, fusese vânător de recompense. Îi adunase pe acuzaţii care nu se prezentaseră la termen în faţa juriilor de judecată, aşa numiţii „wanted”. Erau oameni buni sau răi, vinovaţi, nevinovaţi, ce-i păsa? Fusese împuşcat de patru ori şi omorâse cu pistolul zece. Pe unul chiar îl ura. Acum se pensionase şi îşi permitea o croazieră cu soţia sa mult mai tânără.

Domnişoara Hellen Joanne Gavricic era la a cincea excursie cu asemenea ambarcaţiuni şi a şaizeci şi cincea aniversare în derulare pe care ar fi vrut-o mult mai intensă decât pe precedenta.

Gustav Marillor, fost antreprenor de pompe funebre, îşi lăsase afacerea în grija fiilor. Se curăţa, în fine, de mirosul de formol (pentru cât timp?). Îşi luase alături nu numai consoarta ci şi fiica de 22 de ani. Îm? Nu. Era destul de obeză pentru gusturile fine ale angajaţilor de pe… Primul punct din regulament: „Este interzisă interacţionarea cu beneficiarii croazierei. Orice doleanţă a acestora trebuie comunicată şefului de echipaj.” Înainte să semneze contractul li s-a cerut să-l citească atent şi să aducă amendamente, totuşi nu s-a admis nimic în plus…

Mr. Hendell, a avut un trecut mai condimentat. În tinereţe fusese traficant de heroină, apoi, după un timp în care s-a specializat în penitenciar, s-a orientat spre traficul de carne vie, altfel zis a plasat prostituate. Există mereu un timp când zici „stop!”. Dacă, bineînţeles, acest stop nu ţi-o ia înainte. Mr. Hendell s-a curăţat de scârbă. Arăta ca un om din lumea bună.

Bart Darrewel fusese (şi era încă) procuror. Înfundase în puşcării tot felul de persoane. Îl ştia bine pe J. J. Fenimore, fost director de penitenciar în Detroit. Aveau chiar o afacere împreună, cu detectivi particulari.

Daniel Staton era scriitor de scenarii pentru thriller-e sau ficţiuni poliţiste. El chiar fusese poliţist şi cunoştea bine tagma aceasta de indivizi, cu viaţa lor particulară, viciile umane şi ispitele imposibil de ocolit. Este o limită acolo, un prag şi o poartă între lumi.

Lili Acrew era actriţă. Putea fi numită astfel deşi de mult timp nu mai văzuse un studio de filmare, deci… Deci nu intenţionez să fac inventarul acestor oameni. Sunt o sută şaizeci şi cinci, aş epuiza spaţiul pe care l-am rezervat povestirii. Îmi doresc să se înţeleagă existenţa unei gări cu numeroase destine, care s-au angajat pe drumuri diferite imediat cum pachebotul a plecat din Kingston, spre Santo Domingo, Trinidad Tobago şi apoi dincolo de ocean, tocmai la Casablanca, iar de-acolo drumul către Baleare, Coasta de Azur, Monte Carlo, Roma, apoi invers, Barcelona, Lisabona, Londra, Paris, Amsterdam, Copenhaga şi Hamburg. De-acolo era întoarcerea acasă, în America.

Cum adică, „drumuri diferite”? Iată cum…

Manuel-Roque şi Dominic nu au fost plasaţi în aceeaşi cabină. Roque a stat cu un african şi un thailandez. A încercat să comunice cu ei însă, chiar dacă foloseau acelaşi limbaj, învârteau altfel limba să pronunţe cuvintele… Roque n-ar fi înţeles prea bine limba engleză nici vorbită de un englez pur sânge dar… A evoluat…

A fost trezit dimineaţa la ora şase. Tot echipajul era treaz atunci. După o mică înviorare şi masa de dimineaţă a fost pus la treabă şi, într-adevăr, treaba lui era să spele şi să cureţe orice părea necurat, pe puntea 3, discret, astfel încât să nu fie remarcat. La ora 10 a fost trimis să mute bagajele dintr-o cabină într-alta, apoi să debaraseze tot pentru că s-ar fi observat apariţia unui şoarece. Vasul era împânzit de camere de supraveghere, chiar supraveghetori vii care aveau grijă atât de confortul călătorilor cât şi de modul în care îşi făceau datoria angajaţii. Un rozător care se plimba prin cabine nu putea să apară decât dacă fusese adus intenţionat. Erorile nu erau admise. „Cine greşeşte, pleacă!”, altă normă a regulamentului. La ora 13 a participat la prima simulare a unei alarme, cu probleme inventate de domnul Fo şi consilierii săi, astfel încât să se cunoască toate greutăţile şi să se ia deciziile potrivite. Erau mai multe tipuri de alarmă, cea mai gravă, alarma de evacuare generală. Echipajul rămânea, întotdeauna, pe navă, până când ultimul dintre beneficiarii cursei era salvat. La 14.30 a intrat în seria a cincea la masă, apoi, după o scurtă pauză şi-a reluat activitatea de curăţare a punţii. Serviciul s-a încheiat după 12 ore. Apoi a început pauza anterioară odihnei. În această perioadă a servit şi cina. A ieşit pe partea de punte destinată angajaţilor, unde l-a găsit pe Dominic. Acesta avusese probleme cu răul de mare. Luase pastile, dar nu îşi revenise întrutotul. Era mahmur. După ce au schimbat impresii, Dominic a fost nevoit să-l cunoască pe Ousman Dadou, mauritanul din cabina lui Roque. Ousman era musulman…

Problema religiilor era prevăzută în regulament. Oricât respect se acorda tradiţiilor religioase, acestea se puteau îndeplini doar după ce erau ancoraţi în port şi echipajul primea învoire. Altfel, pentru rugăciuni şi mici procesiuni particulare ar fi trebuit să aştepte până seara. Întrunirile în grup erau interzise.

Cum ziceam, Ousman era musulman şi se pricepea de minune să dispreţuiască. L-a dispreţuit instinctiv pe Dominic, deşi acesta era mulatru, deci mai apropiat la culoarea pielii. Cu Roque n-a avut niciodată probleme. Aş spune că l-a şi avantajat şi chiar a vrut să-l salveze…

Ziua lui Malcolm R. a început cu totul altfel. S-a trezit într-o cameră de hotel de lux alături de soţia lui, doamna Violette. Că doamna Violette nu-i mai trezea decât regrete, ar trebui trecut cu vederea, nici el nu mai era atrăgător ca un sportiv, dar avea acel ceva care-i oferea eleganţă şi îl ţinea, în fine, drept şi plin de nerv.

Micul dejun le-a fost adus în cameră pe un suport de lemn. Sandviciuri, sucuri, cafeaua şi doamnei un ceai de fructe…  …Seara lui Malcom R. s-a încheiat după o tură la bar, cu Mary-Jane, una dintre stripteuze, alături de sânii ei jucăuşi, prietenoşi, care acceptau să fie mângâiaţi de mâinile sale groase, până ce au primit ultima recompensă verzuie, garnisită cu faţa speriată a fostului preşedinte american Andrew Jackson.

De-ar fi să vedem repetându-se asemenea scenarii, oricâte variaţiuni am concepe, în acelaşi registru, nu am gândi decât la un film anost. Însă nu este o reluare nonstop.

Anurak, tovarăşul siamez, l-a prezentat pe Roque protectorului său, Kiet (Onorabilul). Era un moş asiatic cu bărbuţă rară, aparent viguros, cu privirea circumspectă. Părea să voiajeze clandestin, dar – i se spusese ca şi cum era important – avea o funcţie la bucătărie…

Kiet ştia să vorbească şi să gesticuleze englezeşte atât cât să fie minim înţeles. Mai departe se cerea tradus din limba lui repezită.

–        Eşti amerindian?

–        Nu, eu sunt alb, domnule. Străbunicul meu a venit în Columbia din Spania. Un pic de corcire este nesemnificativă…

–        Ce ştii să faci mai bine?

–        Cum…? Ce fac bine?

–        Ce profesie ai? E mai pe înţelesul tău?

–        Profesie? Nu ştiu…

–        Şi nu vrei să înveţi una?

–        Asta fac aici, pe vas.

Bătrâiorul l-a apostrofat în siameză pe protejatul său, că i-a adus un retardat.

–        Nu vrei să faci asta! Nu ai spus că ai ambiţii?, a zis Anurak. Hai, spune! Domnul Kiet îţi oferă o şansă.

–        Să învăţ o profesie? Ce fel de profesie?

–        Să devii hoţ. Un hoţ de calitate.

Lui Roque, fostul Manuel care fusese şi hoţ, propunerea bătrânului siamez nu i s-a părut deloc o bună idee. Mai mult, s-a întrebat dacă nu-l cunoaşte. Parcă văzuse unul ca el în taverna de pe malul râului Magdalena, sau…

–        Nu ştiu. Am să mă gândesc la asta.

A refuzat să-şi amintească. Nu i-a zis nici lui Dominic. Dacă ar fi auzit Ousman, probabil că îl bătea pe siamez. Când Anurak i-a zis că numele său înseamnă „Înger”, Roque s-a întrebat dacă sufletul lui nu e disputat de un înger negru şi altul… galben. Dar care era fast?

După ce a ieşit din Port of Spain, nava s-a deplasat fără probleme până în portul oraşului marocan Casablanca, cu o escală de numai câteva ore în Praia, din Insulele Capului Verde. A fost o mică dispută privind locurile de vizitat, s-a ales între Tenerife şi Marrakech. Pentru a merge în Marrakech se pierdea o zi, dus-întors plus cazare. Erau oameni în vârstă, dar au ales să vadă celebrul oraş marocan din deşert. Şi-au imaginat că e un orăşel de vacanţă, însă are un milion de locuitori. Casablanca este mult mai mare. În Casablanca a avut permisie… echipajul.

Au căutat localul unde s-a tras renumitul film cu Bogart şi suedeza aceea, Ingrid parcă şi cumva, dar în mod intenţionat nu li s-a spus că totul a fost filmat la Hollywood. Casablanca nu este un oraş comod. Are o mulţime de capcane, chiar pentru marinari. În primul rând găseşti puţini vorbitori de engleză (ori spaniolă). Apoi nu prea circulă dolarii ci mai repede euro şi, evident, deviza locală, oamenii nu sunt amabili, dar, în fine, cei care au mai fost în acest oraş pot regăsi vechiul restaurant unde s-au simţit respectaţi. Mâncarea nu pare proaspătă, ci reîncălzită. Nici gustul… Iar de băut au băut vin. Alcoolul e destul de interzis, totuşi pentru străini există nişte dispense. Ai zice că berberii (acesta e numele localnicilor) sunt predispuşi la alcoolism şi guvernul a ordonat prohibiţie. Nici vorbă. Cică nu-i lasă preceptele religioase să se ameţească, dar când îi vezi atât de îmbufnaţi, ai impresia că te dispreţuiesc. Şi asta i s-a întâmplat lui Roque. S-a simţit vizat de strâmbătura unui om pe care-l întrebase, pur şi simplu, de budă. Unde se află adică, pentru că nimic nu îi arăta calea dreaptă (sau poate cotită) spre ea şi simţea că explodează. A întins mâna să-l oprească şi omul a scuipat la picioarele sale. Omul? Demonul! Avea capul şi faţa înfăşurate cu un fel de basma cât o jumătate de cearşaf, de parcă suferea de durere de măsele, ochii vineţi şi tenul măsliniu, ţinea pe el o cămaşă lungă până la mijlocul gambelor, decolorată, aproape neagră, cu un tiv alb, dantelat, dedesubt pantaloni gri şi în picioare pantofi maro, „ciocaţi”, bine lustruiţi. Altfel arăta proporţionat şi chiar deţinea o burtă aspectuoasă. Roque, un băiat cu ceva experienţă în caz de neînţelegeri, i-a administrat lovitura pe care o încasa el când trebuia să cedeze, una tare cu „ghiulul” între sprâncene, iar individul s-a dus pe spate ţeapăn, ca un palmier tăiat.

Oho! S-a arătat sfârşitul începutului, cazarea într-un beci mai puturos decât oraşul, sub camerele deţinute de poliţia locală. Şi brusc, totul a luat-o la goană. S-a mişcat aşa, fără vreun sens anume, şi după un timp greu de dedus, Roque s-a trezit pe o stradă îngustă, cu spatele într-un zid de piatră care aparţinea unei clădiri, deasupra era tavan, ca un hol scurt, mai încolo o mulţime de indivizi urlau într-o limbă necunoscută şi, cu cât se împrăştiau destul de agitaţi, s-au distins zgomotele făcute de potcoavele unor cai. S-a ridicat din loc, cu efort, şi a putut vedea pe stradă înaintând câţiva poliţişti călare. Aceştia au luat urma fugarilor, astfel încât el a rămas singur. Singur, pe o stradă îngustă, într-un oraş necunoscut. Unde era şi cum ajunsese acolo? Nimeni. Toţi dispăruseră de parcă nu fusese vreodată picior de om… „Uite o prăvălie! Ce se vinde aici?” Mirosea a fructe de mare, însă acesta era mirosul străzii... A pătruns printr-o deschizătură, puţin astupată cu un preş. Înăuntru erau arome de mirodenii, sau poate de flori, înăuntru era… o fată, iar fata l-a întrebat în limba spaniolă: „De unde vii?” Ha-ha! Cum de-i cunoştea limba natală o străină? Ori, poate nu-i era chiar străină? „Ne cunoaştem?”, a întrebat. „Ce ai păţit, iubitule? Sunt eu, Juanita!” Care Juanita? Cunoscuse o Juanita când avea 3 ani. Şi-apoi, erau în Africa, nu? „Juanita, dar… ce cauţi în… Casablanca?” „Şi unde-ai fi vrut să stau, iubitule? Mereu mi-am dorit o casă albă (casa blanca), cu flori la fereastră, uşor obscură şi răcoroasă în interior, pentru noi, drăguţule!” Roque ar fi trebuit să se despartă de Manuel pentru a ieşi din această poveste uşor delirantă, însă nu-şi dorea. O visase de atâtea ori pe Juanita (chiar la vârsta aceea ar fi trebuit să ajungă), încât să fie lângă el era ca o mângâiere divină. „Juanita, cum se poate ieşi de-aici?” Tânăra l-a privit în ochi. Până atunci îşi ţinuse privirea în jos. I-a zis ceva, dar nu a mai înţeles ce spune. A auzit de-afară zdrăngănind clopoţei, de parcă umbla o turmă de oi, şi voci bărbăteşti, iar femeia l-a lăsat înăuntru şi a trecut pe lângă el spre ieşire. Nu a încercat să o oprească dar şi-a amintit că avea nevoi fiziologice şi a căutat înăuntru o toaletă. Îl luase şi setea de parcă nu băuse apă de o zi întreagă… Era lung holul acela şi foarte încurcat, cu locuri mai largi ori mai înguste, dar fără o budă. A gândit că oamenii îşi fac nevoile afară sau la o toaletă publică. Să meargă înapoi… Ciudat! S-a rătăcit în interiorul acela… fără uşi… Da. Încăperile erau tapetate cu carpete, călca pe rogojini sau preşuri, a văzut măsuţe cu oameni care stăteau la un ceai, ori… Oameni curioşi. Mirosea a mentă şi a ieşit în altă stradă, mai largă. La un capăt al ei, care părea să se-nfunde, câţiva indivizi costumaţi ca într-o procesiune populară columbiană, cu pălării mari, viu colorate, cu boruri largi şi clopoţei prinşi de boruri, însoţiţi de măgari cu greutăţi pe ei, strigau ceva confuz. Nu erau dansatori. Strada pe care se afla se vărsa în bulevard. Pe bulevard erau înşirate mici localuri, cafenele sau ceainării. Până nu a încercat ceaiul lor amar, cu gust de salvie, nu i s-a îngăduit să folosească toaleta. Apoi i se păru că îl recunoaşte pe supraveghetorul Fitchroy, un australian cu părul roşu. Supraveghetorii erau strigaţi pe numele de familie şi aveau acelaşi prenume, Mister. Nu se simţi obligat să-l salute. A rămas un timp pe scaunul jegos, cu împletitura ruptă, la măsuţa rotundă. Ce se întâmplase şi cine fusese dragonul cel rău? Cum de ajunsese în acea situaţie şi cine a fost femeia de mai înainte? Era limpede la cap. Cum să ajungă Juanita acolo? Toţi oamenii din jur erau arabi… Îşi aminti că umbla împreună cu băieţii să găsească un lupanar. Chiar aşa. Dar înainte ajunseseră la restaurant. Acolo se întâmplase. Şi apoi? S-a dus spre supraveghetor însă apropiindu-se a observat că nu e Fitchroy. Era alt roşcat. Acela, văzând că vine spre el, s-a ridicat.

–        Mă scuzaţi, i-a zis în engleza pe care o învăţase de câtva timp, v-am confundat.

Era un om cu aproape un cap mai înalt, dar nu statura îl impresionă. Ţinea alături, pe alt scaun, o pălărie cu numeroase insigne şi medalii agăţate pe ea şi fuma pipă, lucruri neobişnuite.

–        Sunt Luke Morrison din Ireland, i-a zis omul, amical, întinzându-i mâna.

Avea puţin peste cincizeci de ani, Luke, cât tată-său.

–        Eu sunt Roque, din Columbia.

–        Ai ceva pe faţă, dragul meu, a zis Luke. Nu doar pe faţă…

Toaletele-astea…! E posibil să nu fie oglindă înăuntru? Nu-şi văzuse faţa după incidentul acela. Ce putea să fie? Omul i-a zis că are o dungă mare, de parcă ar fi stat lipit pe şina trenului, iar urma se întindea pe gât şi, uite, pe umărul cămăşii…

A povestit ce i s-a întâmplat şi acesta a priceput.

–        Ai venit de-acolo, din spatele clădirilor mari? Chiar este un lupanar pe străzile-acelea.

–        E posibil să fie prostituate din… America?

–        Te asigur, nu există prostituate arabe. Nu aici.

Roque a gândit că o găsise accidental pe Juanita, iubita sa din copilărie. Era dator amintirilor sale frumoase, despre păpuşa cu părul cârlionţat şi ochii mari, să o salveze, să o scoată din robie. Ar fi urcat-o clandestin pe navă şi apoi…

–        Să răpeşti o femeie în Maroc? Scoate-ţi din minte! Acesta e caz de închisoare grea! Deşi e sclavă, e obligată printr-un contract legal, fii convins, l-a sfătuit paternal Luke Morrison.

Dar nu putea să nu o mai vadă încă o dată. Şi unde dispăruseră toţi tovarăşii săi? Ousman, şi Dominic, şi ceilalţi? Îl lăsaseră în voia unor străini!

S-a simţit transportat de paşi pe străzile înguste din medina. Intrase acolo? Sau dincolo? Ar fi putut întreba? „Señor! Sir!... Syd! Efendi!...” Oamenii râdeau fără să-i vorbească. Şi ce să întrebe? Despre femei americane…? Îi păru că unul arată spre stradă cu degetul, iar pe deget se afla inelul său de aur primit la majorat. Fusese al unuia dintre bunici…

I-a întâlnit pe sacagii în drumul său – aflase de la irlandez că oamenii cu clopoţei sunt vânzători de apă – şi i-a întrebat dacă ştiu unde ar putea fi un… bordel. „De femei sau de bărbaţi?” Ce întrebare era asta? „De femei! Nu vedeţi că sunt bărbat?” De femei nu văzuseră şi nici nu auziseră… Poate nu l-au înţeles bine! Oamenii erau puşi pe glumă. Vorbeau între ei şi râdeau. „Caut pe cineva”, a zis. Cel care ştia engleză l-a asigurat că bordelul e numai pentru folosinţa localnicilor şi nu va fi primit, iar dacă e în căutarea unei femei, ar trebui să se teamă pentru viaţa lui. Ce om cumsecade! Şi el îi dorea numai binele! A rămas acolo până s-au îndepărtat zgomotos şi nu i-a mai văzut.

Locuinţele din spatele construcţiilor de pe bulevard arată modest, iar străzile înguste sunt murdare. Prea puţini oameni umblă pe stradă şi unii dintre ei sunt turişti. Micile prăvălii au uşile deschise, ori o mică verandă pe care e lăsată marfa. Dacă vrei un lucru strigi şi vine careva. Roque vedea că se apropie seara. Nu ar fi fost bine să revină târziu la vapor. Irlandezul îi spusese că pentru a răpi o persoană din locul acela trebuie să fie hoţ ca prinţul din Persia, şi nu înţelesese nimic. Ce legătură avea Persia cu Marocul? Cu Iranul, aşa-i? Era o ficţiune, o poveste pentru copii… A intrat în două-trei dughene întunecoase până s-a lovit de persoanele ascunse înăuntru. A făcut pe prostul, că intrase din greşeală, voia să ajungă în altă parte. Trebuia să găsească peretele cu bolta semicirculară sub care se adăpostise mai devreme, dar nu l-a găsit. A fost mereu pe altă stradă până când a simţit că a ajuns unde îşi dorea, deşi părea departe. Mirosul interior se deosebea puţin de celelalte… A strigat: „Juanita!” şi a venit de undeva, un bărbat. „Domnule, caut o femeie, numită Juanita”, a zis, dar acela i-a făcut semn să iasă pentru a vorbi afară. Roque nu a dorit şi a strigat din nou: „Juanita!”. De data aceasta i s-a părut că aude glasul unei femei şi l-a împins pe arab. S-au încleştat într-o luptă. „Nu este aici!”, a zis arabul englezeşte. „Aici locuiesc eu cu soţia şi copiii mei.” Omul a început să strige. De-afară a mai venit un bărbat şi apoi încă unul…

Roque a ajuns într-un târziu acolo unde n-ar fi vrut, în beciul poliţiei. Abia a doua zi a fost scos pe cauţiune de şeful echipajului, domnul Fo. Nu era o raritate, însă fusese singurul care intrase într-o altercaţie în timpul permisiei. Avea de plătit după această aventură. Violare de domiciliu, agresiune împotriva proprietarului, plus cauţiunea. Cât mai conta că i se interzicea să revină în Maroc?… A zis povestea apropiaţilor săi. „De ce m-aţi lăsat singur?” „Ai dispărut dintr-odată! Te-am strigat, te-am căutat, dar nu mai erai… Am zis că te-ai grăbit la femei, dar n-ai fost acolo.” „Şi-atunci, eu unde am fost?”

Seara au revenit turiştii din Marrakech. Erau epuizaţi după drumul obositor de patru ore. Ce maşini proaste i-au transportat! Doamnele au dus-o mai bine că au stat în faţă, domnii au tot săltat. Autostrada e stricată, e de coşmar… Altfel, excursia pe cămile a fost amuzantă. Doamna Rachel Dibello a zis că a fost cerută în căsătorie de un bărbat de numai treizeci de ani… Cel mult patruzeci. Şi nu arăta deloc rău! De ce nu a acceptat? Ea nu se oferă oricui… Domnul Frederic Obi, şi-a pierdut actele şi cardurile, iar doamna Dorothy L. s-a pierdut de-a binelea. Au plecat crezând că e în alt autobuz. Din cauza ei s-a întârziat plecarea din Maroc.

Au traversat marţi Mediterana. Roque a stat la pupa până ce nu s-a mai văzut minaretul  moscheii. Şi-a promis că se va întoarce să o salveze pe Juanita. L-a întrebat pe Anurak de onorabilul Kiet. Oare l-ar fi primit discipol după ce îl refuzase? Bătrânul Onorabil abia suferise un accident şi avea piciorul stâng luxat astfel că nu mai ieşea din cabină. Auzind că amerindianul (prefera să-l numească astfel) spusese „Da”, şi-a schimbat masca feţei din deprimată în curajoasă şi l-a lăsat să aştepte răspunsul lui cinci zile. Ancoraseră la Monte Carlo când şi-a dat consimţământul. Şi ce e oare Monte Carlo dacă nu mecca hoţilor? Hoţilor onorabili, évidement.

–        „Casino de Monte Carlo” e locul unde am făcut primul meu milion de dolari, a zis Kiet în timp ce Roque îi împingea căruţul prin faţa marelui palat.

–        Nu ştiam că sunteţi atât de bogat, maestre.

–        Nu mai sunt. Am avut cheltuieli. Oamenii cred că dintr-un cazino nu se poate fura pentru că e prea bine supravegheat. Când mi-am început cariera de jucător, studiasem cărţi despre trucuri folositoare pentru a avea câştig. Au câştigat numai cei care le-au vândut, niciunul dintre proştii care au dat bani pe ele. Dar sunt bine scrise, cu exemple de mari gambleri şi soluţiile lor care i-au îmbogăţit.

Roque nu înţelegea mare lucru şi nu îndrăznea să spună că are experienţă în acest domeniu. L-a ascultat puţin distrat pe „maestru”, se afla într-un loc uimitor, îmbrăcat uşor, în alb, cu însemne ale companiei navale, era bărbat tânăr, privit de femei, deşi împingea căruţul unui invalid, şi se bucura de vremea caldă, însorită. Era începutul lunii iunie…

–        Am fost dealer, şef de sală, agent de securitate, timp de trei ani, a zis Kiet. Nici azi nu se ştie pe cine şi cum am devalizat, aşa de bun eram. Am avut profesor, am devenit profesionist. Nu poţi reuşi în asta singur. E nevoie de cineva să lucreze la mentalitate. Nu doar la mentalitatea ta. Isprăvile colective sunt cel mai bine gândite. Singur nu poţi ajunge mai mult decât pickpocket. Şi un hoţ de buzunare poate lua mult, însă uneori pierde timp şi e mereu identificat după stil…

De fapt vorbea bine englezeşte bătrânul Kiet, dar îl ţinea aplecat de şale fiindcă niciodată nu repeta. Asta a fost prima lecţie dată lui Roque Dellanos de maestrul său, totul se face o singură dată, este irepetabil. Apoi, după ce au plecat din nou pe mare, a fost mutat la sala de jocuri – exista un mic tripou pe navă –, să supravegheze. Onorabilul avea influenţă pe „The Sands of Africa”! Cine-ar fi zis, văzându-l? „Priveşte jocurile, învaţă cum se face!” Erau, în general, jocuri pe internet, jucătorii nu aveau nevoie de crupier, exceptând jocurile de poker şi uneori Blackjack. Acolo era un dealer, un tip care amestecă şi împarte cărţile. Roque încercase la Cartajena, cât fusese în slujba unui patron de casino. Cunoştea ce se face şi cum sunt jocurile. Dar nu şi-ar fi riscat o avere în astfel de distracţii. Se spune că doar cine câştigă uşor bani îşi permite să-i piardă uşor. Există şi profesionişti, numiţi gambleri, oameni care simt echilibrul, foarte empatici, care te citesc, construiţi în mod natural pentru joc şi pariu. Toţi ceilalţi, şi nu sunt puţini, îşi permit doar clipe de relaxare în care îşi testează norocul. Întreaga industrie se adresează primilor şi celor din ultima categorie. Cei din mijloc sunt atraşi să lucreze pentru patronii afacerii. Dar să furi…? Hai să furăm! Cum să o facem şi să nu fim prinşi?

Furtul este unul dintre păcatele capitale şi pentru treaba asta Roque avea o anumită reţinere. Oare nu putea Kiet să fure şi pentru el? Nu, având în vedere starea sa fizică, da, văzând cât era de abil şi rapid când îi subtiliza ceva din buzunar. Totul se bazează pe deturnarea atenţiei victimei şi exploatarea mişcărilor corpului plus îndemânarea personală. Îndemânarea personală se exersează, e nevoie şi de unelte…

Cel mai bine este să poţi fura în văzul tuturor, iar ceea ce faci să nu fie considerat furt. Marele hoţ, cel care fură de la toţi, e stăpânul cazinoului. Şi să furi de la hoţ, tot furt se cheamă. Minciuna este că tot ce se vede se cheamă „jocuri de noroc”, dar „norocul” este bine temperat de piese mecanice, formule matematice şi programe de calculator…

Între timp s-a umplut lumea de ochi electronici. Peste tot lasere, camere de luat vederi, senzori de mişcare, de putoare, de umiditate, iar hoţii sunt tot mai calificaţi şi sofisticaţi.

Roque se antrena să devină animal de pradă. Îşi îmbunătăţea simţurile şi atenţia, unde şi cum putea şti dacă va găsi ceva de valoare la o persoană, să înţeleagă dacă poate extrage un obiect fără a fi simţit de cineva… Şi „Îngerul” galben, Anurak, fusese iniţiat în această artă, de aceea i-a fost mai uşor să exerseze cu el.

Ousman, celălalt coleg de cabină, era confuz. Nu prea înţelegea brusca amiciţie dintre sud-american şi asiatic. Îl văzuse des cu bătrânul Kiet, auzise că îşi schimbase serviciul şi bănuia că thailandezii îl folosesc pentru vreo fărădelege. Nu avea deloc încredere în ei. Doar pentru Roque păstra simpatia. Era prea tânăr, îi părea prostuţ şi lipsit de protecţie, însă nu avea timp să-l urmărească. Nici alura sa nu trecea neobservată. Semăna grozav cu un renumit personaj de benzi desenate, mare şi musculos. Purta şi o micuţă barbă. Diferită era doar culoarea pielii. Îl poţi imagina alergând pe poante pentru a se ascunde după o bară, ori un stâlp subţire… Oh, nu, Ousman era un tip prea sobru, pentru a fi clown! Îl întrebă pe Roque care e treaba cu gălbejiţii. Nimic, doar că învaţă o meserie. Care…? „Onorabilul Kiet cunoaşte o mulţime de reţete asiatice.” Asta i-a zis lui Ousman, pentru a-l linişti, însă nu l-a convins.

E stresant să fii urmărit de marea gorilă cenuşie. Dacă te iubeşte, nu se jenează să te răpească. Eşti jucăria sa preferată. În vremea aceea Onorabilul îl învăţa să scape din orice situaţie limită. Să se poată furişa inventând mici busculade. Chiar într-o dispută unu la unu. Însă Roque nu voia să piardă prietenia lui Ousman. Era un om cinstit, un reper…

A fost o atmosferă tulbure, tensionată de „episodul Barcelona”.

S-a popularizat destul prin mass-media sau aiurea, strădania locuitorilor, denumiţi catalani, să scape din strânsoarea regatului spaniol. Aceşti fortunaţi (e un termen englezesc? Să le spun altfel,  „norocoşi”), nu s-au simţit deloc responsabili să susţină cu taxe, continuu mărite, leneşii din sudul torid al Spaniei. De aceea erau şi sunt răzvrătiţi împotriva tuturor. Chiar împotriva lor înşişi. Se bat între ei, se strâng de gât, se mai şi asasinează câteodată… Prin urmare nu era deloc o bună perioadă şi o alegere potrivită să faci oprire în portul acestui mare şi renumit oraş.

Americanii, cu vasul lor voluminos, sosiţi lângă docul de ancorare a yachturilor şi cruise ship-urilor, au fost primiţi de un grup agresiv, bine aprovizionat cu legume stricate, ouă şi pietre. „Plecaţi americani mizerabili! Duceţi-vă de unde aţi venit! Nu avem nevoie de murdăria voastră!” Ce murdărie? Voiau doar să vadă câteva monumente, şi-atât. Cineva a coborât de pe vas să socializeze şi a fost linşat, lăsat întins pe beton. Toţi laşii aceia s-au împrăştiat când, de după un colţ de clădire, a venit o maşină a Poliţiei. Poliţiştii au săltat cumva „solul păcii”, l-au dus la audieri, deoarece cauzase, în mod cert, scandalul anterior.

„Ce bine că aţi răsărit în preafrumosul nostru vila!” – catalanii îi zic şi ciutat. „De când vă aşteptăm! Credeam că ajungeţi ieri. Nebunii aceia v-au confundat. Locuitorii sunt ospitalieri, oho, primesc turişti de generaţii… De-aici le vine şi bunăstarea…” E o înregistrare veche pusă fiecărui cetăţean străin care cere, la căpitănia portului, viza de intrare în España. Dar ce poate fi mai reconfortant decât să te ştii lipsit de primejdie? Potenţiale nelinişti, manifestaţii stradale, nu aveau nicio legătură cu ei, aceşti bătrâni inocenţi şi naivi! „E mai bine să te îndepărtezi de buluceală!”

După formalităţi s-au format grupurile ce urmau să meargă exact la locurile de vizită, în special să vadă lucrările arhitectului Antoni Gaudi, renumite chiar şi în America, aveau de căutat un local, să încerce mâncăruri specifice şi magazine de unde puteau procura cadouri, iar la final fusese programată o seară spaniolă. Şi toată povestea asta se derula pe parcursul unei zile. Rezistau la asemenea maraton beneficiarii deloc tineri ai croazierei? Câţiva dintre membrii echipajului au fost nominalizaţi să însoţească, îmbrăcaţi civil, grupurile de turişti. Între ei şi Roque Dellanos.

Se anunţa o zi încinsă, chiar dacă, dimineaţa, câţiva nori udaseră puţin asfaltul. Au fost îmbarcaţi în autobuze şi duşi pe trasee diferite, dar asemănătoare, pentru a se bucura de vizitarea obiectivelor turistice cunoscute. Toţi voiau să vadă ciudata catedrală, cu turnuri înalte şi subţiri, concepută parcă de copii, din nisip. Proiectele lui Gaudi au forme uşor puerile, ca în vechile ilustraţii pentru cărţile cu poveşti. Dacă tot oraşul ar fi astfel clădit, ai crede că te afli într-o poveste reală. Dar nu. Privită de sus, Barcelona pare un caroiaj, o îngrămădire de pătrăţele cu clădiri, iar între ele sunt străzi drepte.

Turiştii aceştia nu erau amatori de muzee. Ce să vadă în muzee? Ei înşişi sunt muzee. Aveau ce să-ţi vorbească despre lumi dispărute, pasiuni vechi, lucruri rare, libertăţi uitate şi iubiri tulburătoare. Despre cavalcade, justiţie, evenimente istorice, despre pinacotecile şi garderobele personale, dar cel mai mult, erau muzee de înţelepciune, de vorbe spirituale pe care nu le poţi lua în derâdere. Şi se zice că vorbirea vocală va dispărea odată cu dezvoltarea tehnologiei de transmitere a gândurilor prin telepatie! Doamne, fereşte!

Piaţa centrală a oraşului fusese blocată de obişnuita adunare a manifestanţilor pro-independenţă, astfel încât, pentru a atinge anumite puncte ale excursiei se ocolea, şi apoi, acolo unde maşina nu avea acces, o luau la pas. S-au tot învârtit până la lunchon când au fost poftiţi la un restaurant cu mâncăruri tradiţionale. Sunt destul de grele mâncărurile locale şi picante, astfel încât nici vinul nu le poate stinge uşor. Ar fi avut nevoie de siestă, dar, într-o excursie organizată, siesta nu e prinsă în orar. Aveau în schimb timp să colinde zona comercială.

Pe doamna Dorothy Leywitz nu zonele comerciale clasice o invitau ci un anumit loc din cartierul evreiesc (oficial numit El Gotic). Acolo era de vizitat Sinagoga Mayor, unde ar fi trebuit să îl întâlnească pe Isaac Santo numit şi Desforn.

–        Roque, te rog să mă însoţeşti! În tine am încredere.

–        Unde, doamnă?

–        Nu-mi pune întrebări, spune doar „Of course, lady!”.  Hai că îl voi tocmi pe altul, iar ţie am să-ţi fac referinţă negativă!

Oraşul vechi nu este la fel de riguros construit. Are străzi înguste, asemenea coridoarelor dintr-un labirint de ziduri vechi de piatră, care se revarsă în mici pieţe sau câteva străzi late, ca nişte fluvii prin care navighează ambarcaţiuni cu motor. În zona aceea stau împreună, la mică distanţă, muzeul erotic, catedrala metropolitană şi… ce spuneam, vechea, cea mai veche sinagogă din bătrâna Europă. Acolo, în semiobscuritatea acelui loc de cult devenit muzeu, ar fi trebuit să apară numitul Desforn. Şi au aşteptat. Cât puteau aştepta? În niciun caz până când trebuia să se desfăşoare seara tradiţională. Nici nu ştiau unde să meargă. Până la sinagogă veniseră urmând GPS-ul, dar nu cunoşteau locul... Ce sunt sinagogile acestea? Ei bine, construcţii vechi, întunecate, cu nişe luminate unde stau expuse poveşti despre viaţa rabinilor de altădată, şi ard continuu lumânări în sfeşnice… Deci, cât poţi să te tot plimbi în astfel de locuri? Deodată a ieşit unul de-acolo, o mumie, şi a zis:

–        Dorothy, draga mea, dar ce bine arăţi!

–        Oa-ha-ha-ha-ha!, s-a îngrozit bătrâna doamnă. N-am cunoscut rabini sepharzi până azi!

–        Nici eu, a zis stafia, şi nici nu cred că va veni vreunul aici.

–        Nu? Atunci cine eşti?

–        Eu sunt Desforn.

–        Dar nu ne cunoşteam.

–        Nu-i nimic. Ne vom cunoaşte de-aici înainte.

Doamna Leywitz i l-a prezentat pe Roque, iar mumia, văzându-l, şi-a temperat pornirile. Aveau de mers la un bijutier renumit, domnul Borello, Marins Borello, care locuia într-un apartament, pe palierul 2, la doar două străzi laterale distanţă.

Señor Borello trăia, în apartamentul de 5 camere, cu un dog german impetuos pe nume Stan, avea o menajeră şi doi angajaţi în afacere. Toţi trei deţineau procentul lor acolo, señor Borello păstrând totuşi partea leului şi anume jumătate plus unu. Erau maeştri bijutieri şi se lăudau că făuriseră, pentru un potentat rus, un ou Fabergé, mai frumos decât cele cunoscute.

–        A fost ideea mea…

–        Dar designul meu…

–        Şi munca mea…

–        Baruch e din neam de mauri. Pentru el, să lucreze ceva în stil arab a fost o binecuvântare…

–        Eu l-am creat, distinsă doamnă…

Oamenii aceia vorbeau în dialectul catalan, iar domnul Desforn îşi făcea datoria de translator în cel mai comic stil, imitându-le vocea şi comportamentul.

Doamna fusese invitată pentru a vedea unul dintre coliere. Desigur exista un catalog şi în acel catalog, vizionat de persoane selectate, văzuse o splendoare pentru care prinsese un ataşament ciudat, o pasiune, magnetism. Era un colier de aur alb cu câteva perle gri împodobite de pete negre şi o splendidă piatră de ametist galben la bază. Avea nu una ci trei rochii la care s-ar fi potrivit. Tot ce lucrau aceşti maeştri era unicat, prin urmare putea să achiziţioneze un produs irepetabil. Când l-a văzut de-aproape, doamna Dorothy L. s-a topit: „O-a-a-ah! Ce minunăţie! Este mai frumos decât în catalog!”

–        Eu l-am imaginat, doamnă.

–        Şi eu am făcut lanţul. Vedeţi cât e de minunat…

–        Eu am lucrat piatra, a zis Baruch.

Păreau trei genii, mari meşteri pitici, ascunşi într-o firidă subpământeană, care năşteau lucruri miraculoase, în joacă sau în glumă… Doar în lume totul are preţ şi nu întotdeauna preţul corect. Deşi astfel de mărfuri pot fi transportate în mod sigur prin anumite servicii de curierat, doamna Leywitz achiziţionase excursia de croazieră şi pentru această escală, deoarece meşterii bijutieri nu lucrau decât pentru persoane pe care le puteau cunoaşte direct şi le păreau de încredere. Evident că nu a adus acolo vreo sumă de bani cash, nu se mai poartă cash-ul. Plătise un acont şi a achitat restul cu trei carduri. După ce a primit obiectul preţios aşezat într-o geantă solidă, încuiată şi cifrată, doamna şi-a luat rămas bun de la cei trei pitici şi majordomul lor Stan, iar pe piaţeta din capătul străzii, de la domnul Desforn, care i-a reţinut mâna cât a putut, sărutând-o de zeci de ori. Roque a luat geanta şi s-au îndreptat hotărât spre o staţie de taxi pentru a reveni în port. Era mai sigur să păstreze colierul într-un seif de la bord. Dar…

În Plaça de Catalunya mulţimea era agitată. Poliţia, aflată mereu de partea oficialilor, se împinsese în mulţime, într-o formaţiune compactă, înghiontind oamenii care stătuseră într-o relativă moleşeală, fraternizând pe teme diverse, nu doar cele naţionaliste. Vorbeau despre familie, football, despre credinţă, modă, vreme, despre fete, noaptea petrecută cu prietenii şi, chefuri de pomină, cel mai bun pub, cel mai gustos tacos, cum să ţii un regim sănătos… De-astea! Busculada a fost ca o deşteptare la actualitate. De ce veniseră buluc? Să urle patriotic: Catalunya, Catalunya…! A existat vreodată un astfel de stat? Nu prea cred. Un ducat preluat pasager de Franţa, dar să nu ne însuşim parti-pris-uri, plecând de la simplul principiu al libertăţii. Şi bascii, şi andaluzii, şi… Aţi gândit vreodată că sentimentele noastre sunt manipulate de interesele celor aleşi să ne reprezinte? Cum am fi în locul lor?...

Pe Sergi, Andreu, Montse, Paul şi  Lluïsa, nu îi urniseră altceva decât anunţurile repetate ale celorlalţi amici din colegiu. N-au avut nicio deferenţă pentru bunul simţ al părinţilor, intelectuali şi oameni cu principii, cumva apreciate în copilărie. Deodată se deschiseseră căi spre locuri intime care plecau de la simpla negare a civilizaţiei crispate şi greţoase, întreţinută de bătrâni. Libertate doar, libertate! Ce poţi vedea dincolo? Cui îi pasă? Independenţa înseamnă libertate, suveranitatea, libertate, apoi drepturile care decurg de-aici, prosperitatea,… În fine, întotdeauna este necesară o cauză, nobilă sau populară. Altfel, de ce mai suntem tineri?

Erau patru catalani şi un englez, Paul, student alături de ei la Institutul tehnologic al Colegiului Martti. Se plăceau şi formau un grup plin de patos şi de ambiţii. Să militeze pentru independenţă era cât se poate de natural şi o făceau fericiţi, cu energie. Se implicau aşa cum se implicaseră în numeroase acţiuni de voluntariat. Chiar asta era, nu? Deci ziua aceea se găseau în piaţă alături de alţii, câteva mii, când au văzut venind autobuzele cu poliţişti şi maşinile cu tunuri de apă. Atunci s-a transmis o chemare către locuitori, prin viu grai, pe net, mass-media şi tot ce se putea, să vină în piaţă, deoarece manifestanţii paşnici erau atacaţi. Şi a pornit războiul imediat ce dispozitivul de poliţie şi-a format un cap de pod în sânul demonstranţilor. Atunci s-a folosit tot arsenalul cvasi letal, cum ar fi armele cu bile de cauciuc, bastoane telescopice, spray-uri cu gaz ori piper, dispozitive electroşoc, arbalete artizanale, iar când Poliţia s-a trezit atacată cu tot felul de obiecte contondente, chiar cuţite, ei bine, s-a luat o decizie cumplită, utilizarea armelor letale împotriva mulţimii înfuriate. N-a fost niciun foc de avertisment, s-a tras direct în oameni, realizându-se astfel o breşă prin care se putea înainta. Cei patru tineri catalani şi englezul, despre care era vorba, au fost între primii eroi căzuţi pentru cauză. Le-a ieşit înainte Fatum, zeitatea rea a destinului, cel care ne împinge în faţă când nu e cazul, ne afundă într-o situaţie fără ieşire, în hău… Mulţimea a irumpt cu disperare din zona aglomerată, s-a dezlănţuit pe străzi.

Roque Dellanos şi Dorothy L. se aflau pe o stradă destul de largă, numită La Banda, însă au fost prinşi în mulţime şi întorşi pe dos, apoi s-au pierdut unul de celălalt. N-au avut deloc acelaşi traseu. În timp ce doamna venerabilă, în mod evident pierdută de grupul ei în mulţime, a fost îndrumată spre pachebot şi ajutată amabil de un domn să ia un taxi, Roque, bun vorbitor de spaniolă, a fost imediat urcat într-o dubă a Poliţiei şi dus alături de alţi tineri în subsolul unei secţii din oraş. Totuşi, nu cunoştea deloc dialectul catalan, iar acest lucru i-a creat adevărate probleme când s-a aflat. Chiar poliţiştii au crezut că minte atunci când le-a zis cine este şi unde lucrează. Nu avea nimic asupra sa, niciun act. Au trimis către căpitănie poza lui şi au avut confirmarea că spune adevărul. El era Roque Dellanos şi a primit noaptea permisiunea să meargă în port. A cerut un bon provizoriu de identitate şi, după o trecere rapidă pe la toaleta Poliţiei, a plecat noaptea per pedes spre locul unde era ancorat vasul. Acolo era aşteptat, deoarece doamna L. povestise deja păţania lor şi cum ea îşi pierduse geanta în mulţime s-a temut că însoţitorul ei nu mai avea colierul, iar când l-au văzut venind cu mâinile goale bănuiala s-a transformat în certitudine.

Tânărul le-a spus că declarase Poliţiei pierderea sau furtul genţii în care avea un lucru de preţ, a scris totul în declaraţia cerută pentru a justifica prezenţa sa la locul şi momentul când a fost reţinut. Poliţiştii au luat în râs plângerea, considerând că doar un escroc vrea să-şi scoată bani de la autorităţi în acest mod jalnic.

Era un obiect de mare valoare. A fost nevoie să se declare oficial dispariţia, deşi achiziţia se făcuse pe căi nelegale. Chiar dacă primise o marcă de autentificare, bijuteria nu se putea vinde decât în afara pieţelor şi caselor de licitaţie controlate de stat. Desigur, casa Borello făcea şi tranzacţii legale şi nimic din ce se vedea nu ajungea pe piaţa neagră, dar vânzările ascunse aveau treizeci la sută reducere din preţ. Aici stătea… ghesheft-ul. Bijutierul nu ar fi confirmat vânzarea, totuşi era bănuit de afaceri pe piaţa neagră, iar pentru Poliţie se deschisese oportunitatea... măcar de a-l pune în dificultate.

Poliţia oraşului a început ancheta, iar vasul de croazieră şi-a văzut de drum. După Barcelona traseul i-a condus prin strâmtoarea Gibraltar, cu escală la oraşul bordat de-o stâncă înfiptă în buza Atlanticului de supermanul Hercule, iar după ieşirea în marele şuvoi, au oprit în portul Lisabonei, oraşul lumină al lusitanilor. Era chiar seară când au fost remorcaţi şi aduşi în apropierea ţărmului. În noaptea aceea au rămas acolo, urmând să facă ziua următoare excursia prin oraş. Dealtfel nu fusese o zi prea bună, plouase, iar spre Lisabona veneau nori negri. Dar nu era o mare pierdere. În fiecare seară şi noapte aveau programe pe vas care mobilizau bătrânii voiajori şi uneori chiar pe tineri. Mai puţin personalul care muncea pentru a păstra impecabil întregul vapor şi pentru a răspunde imediat cerinţelor.

Domnul Fo părea încărcat electric. Îşi controla continuu subalternii, era plăcerea sa, iar dacă-i prindea în flagrant, îi pedepsea până la izolarea într-o încăpere apropiată de camera motoarelor, de unde niciun strigăt nu era recepţionat de nimeni. Şi nici toaletă nu exista acolo.

În seara aceea, deci, înainte de a vizita Lisboa, domnul Fo a surprins o altercaţie asupra căreia fusese prevenit, şi n-ar fi putut paria că îl cunoaşte pe informator, dar se pare că acela ştia bine cât preţuieşte trădarea şi îi lăsase doar un mesaj scris cu caracterele dialectului faymil: „Vino la 11 noaptea lângă barul de pe puntea 5”. Deşi caracterele erau faymil, propoziţia avea şi vorbe englezeşti. Doi oameni îl loveau pe Ousman cu furie după ce îl legaseră bine de un stâlp. Domnul Fo nu a constatat cât de rezistent era mauritanul, ci cât de repede s-au fofilat cei doi care-l maltratau.

–        Cine erau?

–        Nu ştiu.

–        Ce voiau?

–        Nu ştiu.

Nici asta nu tolera domnul Fo. Să fie minţit. Cum să iei bătaie degeaba? L-a băgat pe Ousman la izolator, pentru a-şi reaminti. Ei bine, nu el însuşi. Doi dintre subalternii săi, supraveghetori. La izolator Ousman a avut timp să reflecteze la ce i s-a întâmplat. Dimineaţa s-a întors la cabină. Era marcat de bătaia încasată dar nu a zis nimănui. Ziua nu a ieşit în oraş. I-a spus lui Roque: „Vreau să vorbim!”. Nici acesta nu a plecat de pe navă.

–        Ce este?

Ousman l-a privit adânc, în ochi:

–        Suntem prieteni, nu?

Roque a dat din cap...

–        Prieteni.

–        Ce te învaţă chinezii să faci?

–        Care...

–        Nu te face că nu înţelegi. Te învaţă să furi. Aşa este? Nu mă minţi! Hei, băiatule! Ai furat colierul?

Marea gorilă cenuşie era furioasă!

–        Cum? Am... am... Eu am fost la Poliţie. Să ştii că m-au căutat acolo. M-au controlat... peste tot.

–        În intestine nu te-au căutat...

–        În intestine? Ha, ha! Crezi că poate fi mâncat un colier cu pietre?

–        Cred că da.

–        Eu n-aş putea să-l mănânc. Dar m-au căutat cu felurite aparate până şi-n fund.

–        Te droghezi?

–        Nu, că mă dau afară de-aici. Şi unde să merg?

–        Ai ajuns în Europa. Găseşti de lucru. Stai. E numele tău adevărat Roque? Şi mai cum?

–        Dellanos, cu doi „l”. Da. Am şi documente. Ce s-a întâmplat cu tine Ousman, de eşti aşa bănuitor?

–        S-a întâmplat că eu am luat bătaie şi mi s-au pus toate aceste întrebări. Am zis: „De ce mă întrebaţi pe mine? Întrebaţi-l pe el!” De ce mă întrebau pe mine?

–        Cine să te bată?... Tu eşti mare ca un taur.

–        M-au prins cu sfoara de gât aşa de bine că mă sufocam dacă m-aş fi zbătut. Nu-i ştiu că aveau ciorapi pe cap. Profesionişti, cred.

Au mers amândoi la locul în care Ousman fusese legat şi lovit. Domnul Fo a apărut imediat după ce Roque a luat un nasture de jos.

–        Ce este cu voi aici?

–        Mă întreba dacă-l pot ajuta să descopere cine l-a lovit şi de ce?

–        Nu e treaba voastră. Acum e a mea. Mergeţi la locul de muncă!

Seara s-au văzut din nou. Roque i-a arătat nasturele.

–        L-am găsit acolo. Niciun membru al echipajului, nici personalul auxiliar, nu foloseşte nasturi asemănători. Nu este dintre noi.

–        Ştii tu sigur când a fost pierdut?

–        Am vorbit cu Onorabilul. A spus că este o pistă. De obicei nu rămâne nimic după ce se curăţă.

–        Doar nu crezi că puteau fi doi pensionari?

–        Poţi şti? Şi Onorabilul e încă dur, are forţă şi viteză.

–        Bine. Onorabilul!... Chinezul acela nu e deloc onorabil.

–        Ousman, domnul Kiet este siamez, din Thailanda.

–        Nu cumva este el unul dintre bătăuşi? El şi prietenul nostru din cabină?... I-aş fi bănuit dacă nu ar fi prea scunzi.

–        Să ne uităm atent la bărbaţi când se întorc. Poate între ei sunt rasişti...

–        La naiba! Nu m-ar fi întrebat de tine...

–        Da? Şi de ce nu m-au abordat pe mine?...

Seara i-au privit pe oamenii care se întorceau după încă o zi de plimbare prin oraş, prin grădini şi locuri de cheltuială. Fuseseră toţi? Lipsea vreunul? Văzuseră ceva care îi binedispusese fiindcă se comenta râzând şi parcă nici nu erau prea marcaţi de oboseală. Roque a mers către doamna Dorothy L. Era foarte veselă, de parcă nu i se întâmplase nimic o zi mai-nainte:

–        Bună seara, doamnă. Aţi aflat ceva, i-a prins poliţia pe făptaşi?

–        Ah! Puiul meu latino! Care poliţie, baby, cea de pe vas?

–        Pe vas e doar serviciul de securita... A urcat poliţia pe vas?

–        Trebuie să fie, nu? Ce faci în seara asta?

–        Sunt liber. Am activitate personalizată... Doamnă, mă iertaţi, cunoaşteţi vreun rasist între domnii aceştia, camarazii de croazieră?

–        Cum le-ai zis? Ha-ha-ha-ha! Toţi sunt rasişti, baby... Ha-ha...! Hai cu mine! Am să te prezint unuia care este cel mai mare rasist.

–        Nu...

–        Lazaro, Vito, Grazziani, aşteptaţi un pic!

Câţiva oameni, care se îndemnau să intre în ascensor, s-au întors...

–        Care este cel mai important dintre toţi rasiştii noştri?

–        Pe cine interesează, doamnă?

–        Pe mine, pe Roque... Ce-i aşa de secret?

–        Pentru unii este secret. Vrei tu să ştii, indianule?

Domnul Vitorio Gabano, un moş împodobit de o meşă vopsită blond, l-a privit cu dispreţ.

–        Nu, domnule. De ce-aş vrea?

–        Poate ai ceva pe suflet şi trebuie să spui neapărat.

Lui Roque, remarca aceasta i-a părut nu doar răutăcioasă ci şi insidioasă. A dat din mână şi a plecat, dar doamna a venit după el.

–        Ţi-am luat ceva din piaţa de antichităţi, baby.

–        Mi-aţi luat...?

–        Dacă am pierdut un colier, măcar te am pe tine.

Bătrânica aceea credea că poate cumpăra orice! Roque n-avea chef de asemenea „puicuţă”, însă, dacă ar fi refuzat-o, nu îşi turna oare toţi ţicniţii aceia în cap? Abia îi spusese că vine, când Anurak l-a strigat:

–        Roque, nu-l găsesc pe Onorabil! Nu este nicăieri şi nimeni nu l-a văzut. Îmi e teamă de ce e mai rău.

–        Poate fi la izolator. Domnul Fo e înfuriat şi trimite pe rând oamenii să mediteze…

–        Nu este nici acolo. Te rog să mă ajuţi să dăm de el.

–        Doamnă, nu vă supăraţi, vă vizitez mai târziu.

–        Bine puiule (baby). Nu întârzia că adorm repede.

–        Azi, înainte să pleci, erai la toaletă, a trecut un om, nu l-am mai văzut, un om de cincizeci de ani şi m-a întrebat de el. Unde-l poate găsi? La bucătărie, acolo are treabă zilnic… Îmi pare rău că nu avem voie să folosim aparate audio. Interfoanele nu sunt utile. Nimeni nu răspunde când apelezi…

–        Cred că sunt puse de formă.

–        Dar au ton de apel…

–        Nu e la bucătărie?

–        Şi nimeni nu l-a zărit azi.

–        Oh! Doar nu a fost aruncat peste bord. L-ai anunţat pe domnul Fo?

–        Să-mi spună că se ocupă el peste un an? Nu, mersi.

Au luat la cercetat punţile de sus până jos, cât au putut de amănunţit, dar era seară, deci multe locuri în întuneric… Era imposibil să caute tot deşi au întârziat. Au fost întrebaţi de Dick Ferggi, unul dintre membrii echipei de securitate, ce caută. Pe domnul Kiet? Nu a fost şi dânsul în oraş? A fost. Şi trebuie să se fi întors.

–        Nu a fost domnule…

–        A fost.

Părea prea sigur Little Dick – astfel i se spunea, şi era un animal apreciabil, adică mare spre foarte mare.

–        OK! Ştii unde îl putem găsi?

–        De unde să ştiu?

–        Şi-atunci de ce te-ai aşezat înainte şi ne opreşti din căutare?

–        Da, răspunse în grabă Dick, apoi se strâmbă de parcă nu înţelegea ce vor să spună. Ce…? Mă iei peste picior? Care? Tu chinezule?

Little Dick încercă să-l prindă în braţe pe Anurak însă acesta era prea mărunt şi-i trecu pe sub mâini. Roque a gândit că omul din „Security Team” cunoştea ceva despre dispariţia Onorabilului. L-a izbit cu cotul în spate apoi l-a apăsat cu genunchiul pe un picior, i-a prins mâna dreaptă şi a torsionat-o. Little Dick a gemut şi a îngenuncheat.

–        Ştii unde este domnul Kiet şi ai să ne spui, a zis Anurak, apoi a scos din buzunar o sfoară subţire şi tare pe care a întins-o în faţa ochilor grăsanului.

–        Ştiu, a zis Dick Ferggi. Şi-o trage cu maică-ta!

Anurak i-a pus sfoara în jurul gâtului.

–        Nu face asta, a zis Roque. Nu mai stau. Plec chiar acum.

–        Mizerabilul ştie ce s-a întâmplat cu domnul Kiet. Ne va pârî şi oricum nu scăpăm, Roque. Doar pentru atât noi facem închisoare, el nici dacă omoară un om.

Roque simţi că trenul său va deraia pe o linie periculoasă şi nu aşteptă să se mai întâmple ceva acolo. A fugit şi a coborât într-o clipă, ajungând pe prima punte unde îşi avea cabina doamna Dorothy. A intrat cât a putut de discret, s-a ascuns astfel încât să nu fie văzut nici de camera video. Doamna Dorothy era îmbrăcată vaporos, într-un neglijé roz care arăta tot… Voilà!

Nava de croazieră plecase din Lisabona. Ar fi trebuit să ajungă în Londra peste două zile. Două zile! Aveau să treacă dincolo de Spania, să intre în English Chanel, să înainteze de-a lungul coastei dramatice a Franţei, şi apoi, încet-încet, să pătrundă în estuarul Tamisei. Câte se puteau întâmpla în două zile pe şi în pachebotul „Sands of Africa”...?

De dimineaţă uşa cabinei doamnei Dorothy L. a fost zguduită şi lovită cu forţă, iar de-afară o voce de bou răguşit a mugit de câteva ori: „Deschide, ma’am!” Exista şi sonerie, dar boii nu folosesc. Apoi s-a exprimat altul din turmă: „Ştim că e acolo!” Despre ce vorbeau?

–        Sunt dezbrăcată, le-a zis ma’am. Nu vă pot primi chiar acum.

Regulile ne marchează viaţa! Nu e voie aici, nu face asta, nu îl tulbura pe cel care te plăteşte… Dar oamenii aceia… boii… probabil nu făceau parte din personalul pachebotului. Au continuat să lovească uşa nevinovată, deranjând vecinii.

–        Nu ieşiţi acum din cabine, a mugit cel cu voce groasă scoasă parcă dintr-un butoi (cu care se asemăna).

Doamna Dorothy i-a primit candidă. Înăuntru era şi domnul Fitzroy.

–        Ce doriţi?

Au răscolit cabina, insensibili la protestele doamnei.

–        Unde l-aţi ascuns?

–        Ce?

–        L-am văzut pe camerele de supraveghere. Trebuie să fie aici. Doar dacă nu a ieşit prin hublou.

Au deschis hubloul şi au văzut că valurile ajungeau până la el. A intrat apa înăuntru.

–        Ce faceţi, a strigat femeia? Sunteţi nebuni? Îmi curăţaţi voi lucrurile? Ieşiţi afară!

Dispăruse! Noaptea… se petrecuseră evenimente. Şi, de parcă toată tevatura nu era îndeajuns de neclară, pornise o furtună pe ocean care dansa vasul cât se poate de greţos. Era al patrulea om dispărut într-o singură zi. Până acum nu se întâmplase niciun incident exceptând pierderea unui colier, cumpărat chiar de doamna aceea. Ea anunţase pierderea şi fusese însoţită de cel pe care îl căutau! Totul se lega. În ce fel?

Igor Razgradev era vedeta trupei de securitate, formată din cinci foşti luptători, care se antrenau zi de zi în sala de forţă, alături de beneficiarii croazierei. Era mare, era dur, era experimentat. Cunoştea, de ziua trecută, că lipsea unul dintre oamenii plecaţi în oraş. S-au folosit datele despre pasageri şi personal, pentru a-l identifica. S-a constatat că este unul dintre siamezi. Cel bătrân. Toţi cei plecaţi ştiau că vasul ridică ancora chiar seara aceea. Apoi, nu a mai fost găsit unul dintre colegi, Dick Ferggi. S-au cercetat înregistrările şi parcă Ferggi era însoţit de doi indivizi, celălalt siamez şi amerindianul. Nu se vedea deloc bine. Niciunul nu a fost găsit, cel puţin în noaptea aceea şi dimineaţa zilei următoare. Cineva le-a şoptit că Roque Dellanos poate fi în cabina doamnei Dorothy Leywitz. Pe înregistrările video se observa că intraseră doi domni, dar ieşiseră după o oră. Păreau cherceheliţi. Pe Dellanos nu l-au văzut, aveau doar informaţii. Dar nu era înăuntru. Cum ajunsese Fitzroy? Au controlat tot.

Razgradev ştia ce trebuie făcut dacă nu se descoperea imediat cum s-a-ntâmplat. Orice dispariţie se raportează căpitanului de navă, şi, dacă nu e rezolvată de serviciul de securitate, este alertat personalul să ajute la depistarea individului sau obiectului. Abia apoi erau deranjaţi cei care plăteau distracţia. Ar fi trebuit interogată doamna… A fost să o vadă.

–        Madam, la 10.45 pm, au intrat în cabina dumneavoastră doi bărbaţi, între care unul era domnul Fitzroy. Cum se face că acest domn a rămas înăuntru, totuşi doi domni au ieşit la ora 11.30 pm? Aproximativ.

–        S-a întors domnule dragă. Nu sunt prea bune camerele voastre video. S-a întors după cinci minute. Şi-a dus prietenul, care se ameţise, la el în cabină.

–        Sunteţi sigură? Cei doi au ieşit pe punte şi de acolo nu a fost văzut niciunul unde s-a dus. Bineînţeles, nici domnul Fitzroy n-a fost observat când a revenit. De ce să se furişeze?

–        Probleme tehnice!, a zis doamna, îndepărtând de ea vreo implicare. Daniel a revenit.

–        Bine.

Ce să-i facă doamnei Leywitz? N-avea decât să-l întrebe pe Fitzroy, după care va instaura, împreună cu domnul Zane Okoro, „starea de atenţie”, în care se cerea, în mod politicos, pasagerilor, sprijinul pentru a elucida o situaţie ambiguă. Dacă nu reuşeau să afle ce se petrece, înainte să ajungă la Londra, solicitau Scotland Yardul. Asta urma să se întâmple.

Domnul Fitzroy a refuzat, iniţial, să colaboreze, dar, după ce i s-a explicat de ce este chestionat, a negat orice amestec ori cunoştinţă privitor la dispariţia unei persoane. Mai mult, i-a rugat pe anchetatori să nu dezvăluie cuiva că a fost surprins la doamna Dorothy L., deoarece nu voia să se ştie. Celălalt tovarăş fusese domnul Grazziani. Ce căutaseră împreună în cabina doamnei, aseară? Se chercheliseră, dar Grazziani era „out of game”, astfel încât l-a dus „acasă” şi el a revenit. Simplu.

Nu era deloc simplu. Razgradev a expus comandantului situaţia care părea să corodeze încet-încet liniştea oamenilor, desfăşurarea impecabilă a programului. Domnul Okoro a ţinut un speach care nu a avut un impact grozav, deoarece furtuna se înteţise, iar pasagerii preferau să stea în cabine şi nu socializau. Lipsa oamenilor din personal nu îi privea. Ei plătiseră doar să se distreze. Totuşi, în această mulţime eterogenă se formaseră grupuri de indivizi cu mofturi comune, care-şi susţineau anumite porniri sau antipatii. Mai mult? Mai mult…

După o zi atât de proastă, a urmat alta mult mai rea.

Pe data de 6 iulie, la bordul trawlerului islandez „Supersonic” a avut loc o explozie în compartimentul de maşini, în carterul motorului principal. Un membru al echipajului a murit şi trei au fost răniţi. Nava a intrat în derivă pe Marea Mânecii, sau Canalul Englez, totuna. Curentul îl împinsese spre coasta franceză, iar încercările de salvare nu se puteau desfăşura din cauza valurilor mari şi vântului puternic. Era ciclon declarat, i se pusese şi nume.

Vasul era deja lăsat pe o parte din cauza încărcăturii şi echipajul îşi pregătise plute pentru a se salva în cazul naufragiului, când, a apărut deodată, mult prea aprope, crescând din valurile cumplite, o navă mare de croazieră.

Asta i-a pregătit soarta frumosului pachebot „Sands of Africa”, un rendez-vous, o coliziune, cu un trawler greu, islandez. Bineînţeles că era cunoscută existenţa acestui obstacol în drum, era vizibil şi pe radar, primiseră semnal SOS, dar domnul Okoro avusese proasta inspiraţie să încerce salvarea echipajului aflat pe acea navă, de numai treizeci şi ceva de oameni. De la cabina sa de comandă văzuse vasul de pescuit, era departe, deodată a ajuns mult prea aproape şi s-a năpustit în nava lui. Aparent, nimic premeditat, doar că această primă lovitură a lăsat o gaură în carena vasului de agrement. Era grav, era extrem de grav. S-a lansat imediat semnalul de accident şi solicitare a ajutorului de urgenţă, dar aşteptările nu erau prea mari. Imediat s-a pus în aplicare planul de abandonare a navei care lua apă şi de lansare a marilor bărci prinse pe margine. După coliziune s-a încercat, pe cât s-a putut, îndepărtarea de ţărm, deoarece era mult prea accidentat, iar valurile ar fi aruncat bărcile în stânci.

Fuseseră două repetiţii pentru asemenea eventualitate, toţi ştiau că timpul e limitat, dar furtuna cobora vasul în hăul apelor şi apoi îl ridica parcă pe vârf de munte. Era cumplit, dar mai înspăimântător era că se apropia seara şi-apoi noaptea, iar noaptea, cine îi mai putea salva?

Pasagerii croazierei au prins pe ei vestele de salvare şi au fost pe rând coborâţi în bărci şi apoi s-au îndepărtat de epava tot mai grea a navei…

Este un spectacol excepţional un naufragiu, o aventură, este trăire extremă, pentru alţii e tragedie, o pierdere irecuperabilă, luptă pentru supravieţuire,… Rămâne mereu această imagine a marelui pachebot cu luminile aprinse care se pierde încet-încet… în ape…

 

Nava nu s-a scufundat. După ce a trecut furtuna, s-a împotmolit în plasele întinse din apropierea digurilor olandeze, şi a rămas înclinată, fără să se fi umplut cu apă. Acolo a fost descoperit un supravieţuitor, Manuel Villa, alias Roque Dellanos. Doar el. Fusese abandonat de oamenii care îl torturaseră pentru a afla unde a ascuns renumitul colier sustras în Barcelona, când fusese bodyguardul doamnei Dorothy L.

Pe un vas de croazieră se adună uneori personaje cu influenţă, cu experienţă în domeniul delicvenţei, chiar mafioţi care vor să se destindă, ori să li se piardă urma, de multe ori însoţiţi de oamenii lor sau de agenţi FBI. Persoanele acestea se pot interesa, oricât de departe ar fi, şi pot cunoaşte mai mult decât… poliţia… De exemplu. După dispariţia colierului s-a aflat că Roque Dellanos, tânărul din personalul auxiliar, pe care doamna Leywitz îl alesese pentru a o însoţi, era instruit de doi thailandezi să fure. Deşi tânărul revenise cu mâinile goale, cei care se interesaseră, au descoperit că, atunci când fusese reţinut de poliţie, ascunsese ceva în spatele unui radiator din apropierea toaletei. Şi ce putea fi obiectul dosit?

S-a procedat prin învăluire. Iniţial a fost întrebat negrul din cabina lui Dellanos, apoi a fost stors până la ultimul cuvânt, bătrânul siamez, de câţiva portughezi, pe o stradă în Lisabona…

Probabil nu ştiau ce făcuse băiatul cu obiectul furat, astfel că l-au luat chiar pe el din cabina doamnei Dorothy, unde fusese deja ameţit.

Nu aflaseră nimic până în momentul în care s-a anunţat abandonarea vasului şi probabil nu ar fi aflat ceva, astfel încât s-a luat hotărârea să fie abandonat rechinilor sau altor peşti necrofagi. Dar… Roque Dellanos a supravieţuit, deşi cabina unde rămăsese legat fusese inundată. A simţit, ca şi atunci când trăise primul său naufragiu, că o fiinţă sau altceva, îl trage afară din apa sărată.

Rămăsese doar el în nava părăsită. A încercat să ajungă la cabina sa dar nu a reuşit. Apoi a aşteptat. A fost luat de-acolo de o vedetă a pazei de coastă. După aceea a participat la interogatorii şi a fost cazat într-o clădire unde erau strânşi în carantină emigranţii.

În doar două zile i s-a spus că Roque Dellanos nu este un nume verificabil şi că nu i se poate da o carte de identitate valabilă pe teritoriul Olandei, astfel încât, cea mai bună idee ar fi să revină în Columbia, de unde spunea că venise. În Columbia nu. El voia să ceară azil în ţara europeană şi, până va fi judecată cererea de azil, avea învoire să locuiască în clădirea aceea unde i se asigura şi hrana. A încercat să afle ce se întâmplase cu personalul şi pasagerii pachebotului dar nu i-a zis nimeni, nimic.

Înainte să se judece cererea sa de azil, l-a căutat un negru care spunea că e din Senegal şi muncise pe un vas de croazieră, aşa cum auzise că a făcut şi el. Deoarece vorbea foarte dificil engleza şi nu cunoştea altă limbă internaţională în afară de franceză, a fost greu de înţeles. Un lucru a aflat de la Emeka, faptul că nu va primi azil în Olanda şi nicăieri în ţările europene, deoarece Columbia e o ţară fără probleme economice sau politice. De unde ştie atâtea despre Columbia? Şi lui, cu Senegalul i se întâmplase la fel, deşi în Senegal nu a fost vreodată democraţie. Există însă câteva posibilităţi de a prelungi şederea acolo…

Roque nu dorea să rămână pe veci la marginea Europei, într-o clădire în care umblau gândacii la vedere, unde mâncarea era proastă şi oamenii fără mândrie şi repere. El avea să-şi creeze un viitor şi, după cum se mişcase lumea în jurul lui, credea cu putere în asta.

Nu a fost prezent la judecarea cererii sale. I s-a pus sec o apostilă: „Nu se admite!”. De ce? Fără explicaţii. A gândit să plece de-acolo înainte de a fi evacuat. Dobândise abilităţi pe care le putea folosi pentru a-şi reface identitatea. Nu a stat în carantină decât 33 de zile. Destul cât să ştie cum se poate pleca. Nu avea în plan să ia vreun tovarăş dintre toţi acei indivizi – câţiva erau foarte ciudaţi – iar de sărit gardurile era practic imposibil. Ar fi putut încerca să iasă travestit, altfel zis, îmbrăcat într-un costum al celor care veneau dinafară. A reuşit să plece, dar nu travestit ci ascunzându-se. A ieşit pe poartă discutând în engleză cu o femeie care venise dintr-o localitate apropiată, de parcă erau împreună. A luat un coş în care fuseseră pâinile, umplut cu vase, l-a pus pe umăr şi a strigat-o pe nume, cum ştia că îi spun gardienii. Unul dintre gardieni, om cu greutate, tocmai se îndepărta spre toaletă, iar celălalt îl întreba ceva în limba lor dificil de înţeles. A fugit puţin cu femeia încă tânără, râzând, iar după ce i-a aşezat coşul în maşină, a întrebat-o dacă poate merge cu ea până în localitate… Femeia l-a luat, era un tânăr frumuşel, pe placul ei, dar avea oare învoire să plece de-acolo? Avea, desigur avea, altfel nu era lăsat să iasă…

Ştia că trebuie să se grăbească pentru a i se pierde urmele. Un individ ca el, pe drumurile Olandei, era foarte uşor de reperat, aşa că a plecat imediat cu un autobuz către prima localitate de unde ar fi putut luat trenul spre Amsterdam, cel mai mare oraş al regatului. La închisoarea aceea reuşise să strângă ceva bani, cât să-i ajungă de drum, dar, odată ajuns în oraş a înţeles că nu se poate hrăni fără să fure – el spunea că împrumută şi va returna în viaţa următoare. Avea nevoie de bani să achite cazarea, să cunoască oameni, să-şi procure acte… A umblat ceva după un loc de muncă.

Amsterdam e un oraş neobişnuit. Oamenii, parcă, sunt altfel, circulă în vaporaşe pe canale acvatice, sau pe biciclete, se simte o civilizaţie păstrată din secole apuse, adaptată la pretenţiile vizitatorilor. Lui Roque nu i-a luat mult timp să observe anomalii pe care nu le gândise. În primul rând mulţimea camerelor de supraveghere pe stradă, apoi poliţişti care solicită acte de identitate, unii pe cai, alţii cu motociclete şi, în fine, că nu se folosea cash pentru plăţi. Toţi oamenii utilizau aparate, smartphone-uri, desigur, ştia de ele. A vrut să-şi însuşească un asemenea aparat, dar a văzut că era activat cu amprenta digitală sau după recunoaştere facială. Şi-atunci, cum să-l folosească?

Nu a trecut mult timp până să simtă că este căutat de poliţie. E dificil să te ascunzi în oraşul acesta. Străzile sunt mari, cursive, casele plate, impenetrabile, dar se poate intra şi ieşi din magazine ori localuri. Uneori prin dos. Cum ajungi în dos, descoperi, curând, şi paria, oamenii străzii. Aproape toţi sunt beţi sau drogaţi. S-ar zice că sunt toleraţi. Nici gând. Rataţii aceia nu sunt înghiţiţi de autorităţile arogante. Sunt planuri să-i pună la muncă şi pe ei. Toată lumea plăteşte impozite…

Roque a văzut cum arată un om obişnuit din city. E bine să ai o geantă în mână, ochelari, o scurtă ori sacou din material textil şi, poate, o caschetă. Apoi, să nu priveşti insistent pe cineva, sau lucrurile cuiva. OK, s-a aranjat. L-a dezbrăcat pe unul într-o fundătură, şi-a procurat o sacoşă, a pus ceva să atârne şi a plecat pe străzi în căutarea unei ocazii. A găsit de lucru într-un local. Trebuia să debaraseze, să măture, să ducă gunoiul şi să spele vesela. Pentru asta primea zece euro pe zi. Zece euro? Mai mult câştigau cerşetorii, e drept, cei care foloseau vesta cu eticheta inteligentă care transfera bani din cont. Dar câştiga şi o masă pe zi. Iar pentru cazare a mers cu unul dintre colegi, pakistanez, într-o clădire îngustă, la etajul trei, şi a împărţit o cameră de trei pe patru metri, cu un singur pat, o masă, un dulap, chicinetă şi toaletă pe hol, afară. Se putea duşa zilnic în local. Toată povestea asta îl costa exact trei sute de euro, câştigul pe o lună. Şi el cu ce ar fi rămas? A fost învăţat cum se poate descurca mai departe. Nimeni nu i-a cerut acolo vreun act de identitate, dar, pentru a circula fără probleme, avea nevoie să-şi refacă identitatea. Asta îi stătea în cap, să-şi reia numele vechi, Manuel Villa. Imran, pakistanezul, l-a sfătuit să ceară patronului o bicicletă pentru a părea localnic. Măcar de departe. Apoi…

Pe 12 octombrie, Manuel a ajuns în renumitul Cartier Roşu. Mergea spre port. Era miercuri, bătea vântul, abia plouase, ora 10.30 am. Nu a văzut fetele din vitrină decât atunci când a observat că două persoane dinăuntru se mişcă odată cu el. Erau nu două ci trei femei care-l priveau din interiorul clădirii, de după geamuri. S-a oprit, iar femeile păreau să-i spună ceva. Lângă el a venit un om, şi încă unul, şi altul… A crezut că este un spectacol interactiv. Mai văzuse. Femeia cu părul creţ îi amintea de cineva. I-a făcut semn să vină la ea. Pe unde? Prin spate.

A ocolit imobilul şi a văzut că înapoi era o uşă cu sonerie şi vizor. A apelat şi i-a deschis un negru. S-a uitat la el şi l-a întrebat din priviri ce vrea. Manuel nu cunoştea limba nederlandeză. I-a zis în engleză că a fost invitat de o femeie, care?, l-a chemat prin geam, care?, geamul drept, nu, stai, stâng, dacă priveşti aşa. „Joan!” „Juanita?”, a întrebat Manuel, pronunţând numele în spaniolă. „Yeah!”, a zis negrul. „E o columbiancă plină de foc. Două sute cincizeci şi cinci de euro, este tariful minim.” „Vreau doar să vorbesc cu ea.” „Te costă zece euro.”

Era mare negrul acela şi nu l-ar fi putut dovedi. Oare cum ajunsese Juanita atât de repede, atât de departe? A mai venit un tip. Arab. „Cu avionul?” Manuel a simţit că dacă nu îi vorbeşte acum, o va pierde din nou. Zece euro… Se primeşte cash. E palpabil, mai sigur, deşi i se spune şi „bani lichizi”. A intrat, şi negrul a strigat, „Cinci minute!”. Femeia a tras perdeaua, a aprins o veioză şi l-a privit.

–        Nu greşesc niciodată când văd un concetăţean. Eşti din Colombia…

Nu era deloc ceea ce îşi dorea Manuel să audă.

–        Iar tu eşti Juanita de Pucuzo, i-a spus în spaniolă.

–        Ha!, a râs femeia. Îmi place vocea ta. De ce ai luat doar cinci minute, iubitule?

–        Fiindcă nu prea am bani.

–        Te împrumut, dacă vrei. Am şi uitat de când n-am mai văzut un om din ţara mea…

Oare nu era Juanita lui? Avea ochii negri, părul ondulat, corpul frumos, dar figura obosită, cu cearcăne sub ochi şi riduri subţiri… Părea de peste treizeci de ani… Juanita ar fi trebuit să fie mai tânără.

–        Rămâi?

–        Tu când ai liber?

–        Niciodată.

–        Ce vârstă ai, Juanita?

–        Douăzeci şi opt…

–        Nu vrei să fii liberă?

–        Nu pot. Sunt sclava lui Fahrid ibn…

În momentul acela uşa s-a deschis. Negrul a intrat:

–        Timpul s-a terminat. Te rog să ieşi.

L-a prins de braţ. Greşit. L-a trezit pe Roque Dellanos, alterego-ul lui Manuel Villa. Acesta a ripostat instinctiv şi a dat de pământ cu tancul de abanos. Apoi a strigat la Juanita:

–        Vino acum!

–        Nu. Ne omoară pe amândoi…

Înainte să-şi facă loc, dintr-o încăpere apropiată, arabul, Roque a luat-o în braţe pe Juanita şi a ieşit din clădire. Asta era răpire în toată regula, însă femeia nu s-a zbătut. S-a lăsat dusă în braţe de bărbat şi apoi l-a urmat ţinându-l de mână ca un copil. Nu avea ce să facă, dar omul acela îşi asumase un risc nebun. Arabii aveau să-l omoare în bătaie. Se mai întâmplase.

Deşi este oraş destul de mare, în Amsterdam oamenii sunt găsiţi uşor, dacă sunt căutaţi cum trebuie. Manuel putea crede că se ascunde eficient, dar se ştia de el. Chiar patronul îl arătase poliţistului local, iar acesta îl fotografiase şi îl aşezase în clasorul cu persoane neidentificate, deocamdată liniştite. Nu trafica şi nu consuma droguri, nu era beţiv, îşi vedea de muncă şi, uneori, livra mâncare şi băutură afară din local. De-aici îşi mai lua un ban în plus. Era puţin, dar a început să viseze că poate avansa, din momentul în care fusese solicitat să-l secondeze pe barman, chiar să-l înlocuiască, în pauze.

Răpirea unei femei însă, era o faptă deosebit de gravă. Nu exista decât un loc unde o putea duce, ogeacul lui pe care îl împărţea cu pakistanezul. Deşi îl însoţise cuminte, femeia era îngrozită gândind la consecinţe. De ce făcuse omul acesta un lucru atât de absurd? Ce dorea de la ea? Abia îl cunoscuse. Ce fel de libertate îi putea oferi? O adusese acolo şi a încuiat-o înăuntru, apoi a plecat. Ah! Bărbaţii aceştia sunt nişte brute inconştiente!

Manuel s-a grăbit să-l anunţe pe Imran ce făcuse şi de ce. A mers spre restaurant, dar pe drum s-a răzgândit. Trebuia să meargă la ambasada Columbiei din Haga. Deja luase legătura cu un domn, Andres Hernandes, funcţionar în ambasadă, care promisese că îi poate procura paşaport dacă dorea să revină acasă. Nu avea în gând să se întoarcă în Columbia. Ar fi rămas în Amsterdam, însă avea nevoie de acte. Era timpul să-i dea un răspuns. Señor Hernandez nu a fost de găsit, dar doamna care-l înlocuia l-a înştiinţat că cererea sa primise, în fine, un aviz pozitiv. Manuel „jucase la două capete”. În perioada carantinei ceruse azil autorităţilor olandeze, apoi a solicitat ambasadei statului columbian eliberarea paşaportului. Funcţionarii ambasadei cunoşteau situaţia sa, le spusese că evadase din lagăr, şi, fiind columbieni, empatizau.

Când a auzit că i se poate elibera un act provizoriu pentru o lună, pentru a-şi face bagajele şi a reveni alături de rude, Manuel a trimis mesaj lui Imran că pleacă la Haga şi revine până la noapte. L-a rugat să se poarte uman cu biata femeie care ocupa camera în acel moment. „Fii calm, prietene!”

Ambasada avea sediul într-o vilă îngrijită, din zona verde, înţesată de ambasade, şi a ajuns după ce se oprise accesul publicului. Rugase insistent doamna care-l înlocuise pe Hernandez că are nevoie urgent de acte, fiindcă fusese evacuat şi avea lucrurile în stradă. De aceea a fost acceptat înăuntru şi pus să aştepte. Nu a aflat numele binefăcătoarei sale, doar a văzut-o şi i-a sărutat mâna, ca unei sfinte protectoare.

Manuel Villa, era dat dispărut în dosarele poliţiei columbiene, însă nu exista vreo plângere împotriva sa, iar povestea din declaraţie a părut plauzibilă autorităţilor din Columbia. I-a fost eliberat un paşaport provizoriu. Ce? Nu credeţi posibil ca o ambasadă columbiană să facă asemenea lucru? Că ar fi minune? Minune poate fi! Suntem înconjuraţi de minuni şi nu ne dăm seama. Toate sunt atât de bine aşezate încât ele construiesc normalul.

A revenit târziu în Amsterdam. Era noapte şi a fost interceptat de doi oameni pe stradă. A vrut să scape, dar îl încolţiseră. Erau doi lucrători la poliţie, fără caschete, care l-au aşezat astfel încât să-l percheziţioneze. Era curat. I-au găsit actele şi au cerut să-i fie căutat cazierul, Apoi a venit o maşină a Poliţiei şi l-au ridicat. Se ferise atât timp să ajungă acolo şi deodată… când avea acte, era aproape legal… când nu trebuia, şi… I-a fost luat telefonul mobil. Poliţiştii nu l-au chestionat. Erau foarte sobri, cu feţe acre, şi vorbeau răstit în limba lor flegmatică, neinteligibil pentru Manuel. Apoi a venit unul care l-a întrebat în spaniolă dacă i-e foame şi i-a adus un hamburger. Curând a apărut şi anchetatorul. Era un tip cu barbă, blond, cu părul rar, ochelari… Patruzeci şi cinci de ani. Avea astmă. Tuşea uşor.

–        Locuieşti pe strada van der Kroek? La etajul trei? În camera aceea?... Da? De cât timp?

–        De două luni.

–        Ai fugit din lagăr…?

Manuel a tăcut. Ce i-ar fi putut face? Să-l împacheteze şi să-l trimită acasă…

–        Unde ai fost azi la ora patru şi douăzeci pm?

–        În Haga.

Omul l-a privit pe altul, care părea să-i urmărească. Manuel a insistat:

–        Am martori. Am fost să-mi ridic paşaportul, deoarece l-am pierdut pe cel original.

–        Domnule…, funcţionarul a privit paşaportul, Manuel Villa, eşti suspect de omor.

Manuel s-a transfigurat. O teamă cumplită l-a făcut să tremure. O lăsase fără apărare pe Juanita.

–        Cum a murit, domnule?

–        Te rog să-mi spui ce ai făcut toată ziua.

Toată ziua? Şi-a dat seama că dacă ar fi zis tot ce făcuse, risca să intre la închisoare. Nu trebuia să spună o vorbă despre Juanita.

–        Ştii să foloseşti o tabletă? Scrie aici toată povestea. Eu şi domnul comisar avem răbdare.

Anchetatorul a clipit bonom şi a tuşit. Apoi a scos o ţigară electronică din cutiuţa care-i stătea la piept şi s-a ocupat de altceva. Dealtfel a ieşit din cameră şi chiar din clădire.

Manuel a scris, în limba spaniolă, evident, ce a făcut, evitând cele două ore cât durase aventura cu Juanita. Deşi fusese o zi umedă şi vântoasă, a tras de timp, a zis că rătăcise aiurea până a plecat spre ambasadă. Ar fi trebuit să lucreze noaptea, dar, cum se vedea, fusese reţinut la Poliţie.

Anchetatorul nu a discutat cu el declaraţia de pe tabletă. A imprimat totul pe o coală de hârtie şi i-a dat să semneze, apoi a plecat lăsându-l să aştepte. Ancheta luase o turnură greu de prevăzut la prima impresie şi, pentru moment, Manuel ieşea din schemă. Era doar un emigrant ilegal. După miezul nopţii a fost întrebat dacă doreşte să vorbească familiei sale din Columbia.

–        Manuel?

–        Mama?...

Îşi dorea să-şi audă mama, să-şi reîntâlnească părinţii şi fraţii, dar nu în felul acesta, învins. De ce nu îi căutase? De ce nu trimisese un mesaj, cum ajunsese acolo?... Doar unul dintre fraţi rămăsese cu ei, cel mic. Toţi se împrăştiaseră, iar cel mai departe era chiar Manuel. În Europa? Emilio e în Estados Unidos. El ajunsese bine. Trimitea şi bani acasă… Vocea mamei!... Să n-o recunoască. Cum e tata? E bine, e bine. Acum o oră a plecat cu unchiul Tobias spre lac, să pescuiască… În Colombia era ziuă. Manuel aţipise înainte de convorbirea aceasta. I s-a permis să meargă în arestul poliţiei unde era pat liber. Avea greaţă de la hamburgerul din care mâncase. Atât de prost gătit! A vrut să-l scoată din el, şi-a băgat degetele pe gât, dar mizeria n-a vrut să-l părăsească. I-a provocat gaze.

 

A fost trezit devreme. Era încă întuneric. Un agent l-a prins de mână cu cătuşa şi l-a dus într-un automobil, l-a împins înainte şi s-a aşezat lângă el. Au ajuns la aeroportul Schiphol, care e departe de oraş, într-o oră. Agentul i-a stat alături, fără să-i vorbească, până l-a văzut urcat în avionul care zbura spre Bogota. A primit tichetul şi actele la plecare, când le-a dat funcţionarilor din aeroport. „Adio!” Era alungat, fără un ban, fără bagaje, exact cum venise în Olanda. Ce bandă de ticăloşi!

Îşi găsise loc într-un avion al companiei americane Delta. La 10.42 avionul a decolat… Se simţea vinovat. Ce îl împinsese oare să o scoată din locul ei pe Juanita? Ce voia să-i ofere? „Ai gândit bine?...” El a ucis-o! Nu. A dorit numai să o salveze… De cine? Poate îi plăcea viaţa aia? Nu o întrebase, nu i-a păsat ce spune. S-ar fi putut să nu fie ea? Adică…? Adevărata… A fost ros de întrebări. Apoi a dormit, a fost trezit de turbulenţe, şi a adormit din nou… Înainte să aterizeze a întrebat cât e ceasul. Era aproape trei, după amiaza. Doar patru ore? I se păruse mai mult. De fapt trecuseră nouă ore, sărise cinci fusuri orare şi ateriza pe aeroportul din Atlanta unde mai avea de aşteptat trei ore şi ceva pentru legătura spre Bogota. Timpul! Cât de presant eşti strâns de corsetul lui simţi doar în asemenea clipe! Este adevăratul nostru călău, cel care ne lipseşte de libertate!

Manuel Villa a ajuns pe mozaicul sălii de aşteptare când ceasurile arătau deja ora patru. Era înfometat şi însetat, fără vreun ban în buzunar. Cine i-o fi plătit călătoria? Ambasada? Statul olandez în nici un caz. Oricum nu conta, doar să nu i se imputeze ulterior. Nu ceruse nimănui să revină în Columbia. Să fii persona nongrata, să revii fluierând, fără bani, carieră, fără viitor… E greu. Cum să rămână în Statele Unite? A privit departe, pe marile ferestre. Nu avea permisiunea să depăşească bariera de ieşire. Era acolo personal de pază, iar în afară a văzut poliţişti. Putea să forţeze dar nu ar fi reuşit decât să simtă dureri în oase şi unul sau doi duri care-l ţineau de mână până la intrarea în avion. Dinăuntru vedea zgârie-norii oraşului, autostrăzile, maşini peste tot… Pare a fi o civilizaţie a maşinii… Cine zice că nu e? Treci prin ea fără să înţelegi jocul (the game). Nici nu trebuie! Omul are o minte prea măruntă. Abia se conduce pe sine…

Manuel nu putea sta locului. Umbla ca un deranjat mintal, dintr-un capăt în altul şi-apoi ocolea… A intrat în fast-food, a căutat ceva rămas de la nesătuli… Doar muci… Câteodată veneau grămezi de oameni. A gândit să se amestece, dar erau toţi căutaţi până la piele, şi sub piele, cu aparate, treceau prin câteva scanere, iar negrii care-i rânduiau, mândri şi severi, înţoliţi în uniforme, se purtau ca în serialul distribuit pe net tot de americani, „Planet of the apes”. Nici acolo n-ar fi vrut să ajungă, Manuel.

Dintr-un asemenea grup a ieşit un tip şi s-a lovit de el.

–        Te dai la mine?, a zis.

Lui Manuel i s-a părut că îi cunoaşte timbrul vocii. A ridicat ochii…

–        Dominic? Mi madre! Cum de m-ai găsit şi aici, pramatie?

–        Şi nu te bucuri?

O întâmplare fericită. Nu aveau prea mult timp să comunice. Manuel i-a spus repede că a fost expulzat de olandezi, dar nu vrea să se întoarcă în Columbia. Dominic venise cu un grup de conaţionali pentru a participa la festivalul rastafari, nu departe de aeroport, lângă templul hindus. El avea viză de intrare în USA, împreună cu alţi jamaicani.

–        Nu vrei să intri şi tu?

–        Cum?

–        Te costumez şi arăţi ca mine. După aceea îi zăpăcim. Ne aşteaptă un autobuz în afara clădirii. Se vede de-aici. Ai intrat acolo, nu te mai scoate nimeni. Are câteva ascunzători bune. Mai e un tip care vrea să intre fără să se ştie. A fost dat afară de trei ori din States şi a revenit, de fiecare dată cu aceeaşi metodă. El o cunoaşte cel mai bine.

Trebuia să se fofileze, să se ascundă de camerele video şi apoi să se mascheze la toaletă. Când a ieşit de-acolo arăta ca un rasta. S-a scuturat de el însuşi apoi s-a amestecat cu jamaicanii. Erau şi câteva femei. Cu toţii păreau drogaţi. Americanii nu permit consumul stupefiantelor, oricât de uşoare sunt. I-au căutat de canabis de parcă asta era problema cea mai importantă. Se ştia că va veni grupul de consumatori de substanţe interzise, oamenii aceia costumaţi ca nişte paiaţe! Li s-a spus să ţină actele la vedere şi să nu se îmbulzească, dar trebuia personal în plus pentru a-i stăpâni. Era clar că sunt ameţiţi şi lipsiţi de înţelegere. Au vrut să-i adune, ar fi vrut să-i numere deoarece lăsaseră actele la ghişeu, intraseră fără ele… Da, era clar, aveau toţi viza temporară, însă actele trebuiau să stea la purtător şi nu toate la unul sau altul. S-a produs vacarm. Câţiva dintre ei ajunseseră la autobuz. Era cazul să intervină poliţiştii, să alerge după ei, să-i aducă înapoi. Au fost număraţi şi reidentificaţi. Gata. Acum puteau pleca! Autobuzul a demarat, înainte să se afle că intraseră mai mulţi în el. Au ajuns prea repede la locul unde erau cazaţi, un campus improvizat, cu corturi mari, fum peste tot, de parcă fiecare din cei prezenţi aprinsese deja un foc şi lăsase jarul să fumege. Erau sute de fani ai muzicii reggae, ori… doar credincioşi.

Manuel şi-a îndepărtat travesti-ul şi a rămas să discute cu Dominic despre ceea ce se întâmplase după naufragiul navei de croazieră, ce se ştia de soarta altor cunoscuţi, şi ce ar fi putut face în Statele Unite. A vorbit şi despre Emilio, care locuia în Miami.

–        Mergi acolo, fratele meu!

La Miami ar fi trebuit să meargă doar cu avionul, altfel ajungea după o călătorie de o zi. Totuşi cu avionul părea imposibil. N-ar fi putut repeta ceea ce făcuse deja. În plus, nici engleza lui nu era bună. Suna bizar pentru un american.

–        Am auzit ceva greu de crezut, i-a zis Dominic. Că prietenul tău negru, cel care era în cabină cu tine, a cumpărat o afacere cu pietre preţioase, cu bijuterii, în Orlando.

–        Orlando? Care Orlando?

–        Aici. Un oraş din Florida. E un pic mai aproape decât Miami. Toţi crezuseră că te-ai înecat şi ai dus cu tine în adâncuri colierul acela pierdut. Acum cred că africanul l-a furat. Nimeni nu se îmbogăţeşte brusc, într-o lună, două.

Manuel a râs. „Al dracului, Ousman! A reuşit!”

–        Roque, tu ştii ceva?

–        Nimic, i-a răspuns. Pot ajunge acolo cu autobusul?

–        Ar trebui. Dar ai nevoie de bani şi noroc să nu fii legitimat de vreun poliţist.

S-au interesat de unde pleacă autobuzele spre Florida. Chiar din faţa Capitolului Statului Georgia. Există un tren care ajunge dintr-o parte în cealaltă a oraşului. De la sud – unde este aeroportul –, la nord. De la est la vest nu era interesant. Manuel avea nevoie de câţiva dolari. Americani sunt mai conservatori decât europenii. Adoră să simtă grupul de bancnote aproape de inima lor. S-a simţit invitat să uşureze de portofel un domn aproape bătrân. A trebuit să fie rapid, foarte rapid şi viclean. A lăsat să-i scape ceva şi s-a lăsat pe vine chiar lângă victima lui care s-a împiedicat. A ajutat cu amabilitate omul să se ridice. Thank you-thank you! A plecat din locul acela şi a aşteptat să poată intra din nou în staţia trenului de viteză. Şi-a cumpărat ticket până în centru şi acolo a căutat autobusul. Era un bus de noapte care pleca la opt jumătate seara şi ajungea în Orlando la cinci fără un sfert dimineaţa. Exact la timp. Dacă întârzia cincisprezece minute îl pierdea. Următorul pleca la şase dimineaţa.

A stabilit cu Dominic în ce fel se puteau regăsi. Şi pe jamaican îl interesa să călătorească uneori în USA. A oferit adrese, câteva pe internet, prietenului său, care îi rămăsese dator, dacă voia să îl audă şi să îl vadă. Păcat că nu aşteptase până seara să participe la o exorcizare voodoo. Ar fi fost protejat în tot ce avea de gând să realizeze… Măcar să îl găsescă pe Ousman.

Călătoria cu autobuzul a costat 37 din cei 350 de dolari găsiţi în portofelul omului (fără 2,50, preţul călătoriei cu trenul local). Era o pradă modestă, dar cât ţine o persoană în buzunar? Puţin. Restul e pus la bancă. Cu cardurile n-avea ce face… A aruncat portofelul într-un coş de gunoi când a ieşit din tren.

A luat loc aproape de fereastră, iar lângă el s-a aşezat un negru trecut de cincizeci de ani. Era o persoană vorbăreaţă care încerca să-l tragă de limbă, dar Manuel s-a scuzat că e destul de obosit şi vrea să doarmă. Omul însă nu putea dormi. I-a zis că îl cheamă Mister Lambert şi a accentuat „Mister”, să se simtă diferenţa de vârstă, că este deja pensionar şi a fost să-şi vadă fiica, el fiind din Tampa, nu departe de Orlando.

–        Se vede că eşti latino, i-a zis. Eşti legal în Georgia, sau nu?

–        După ce se vede, domnule Lambert?

–        Nu ştii să îţi aranjezi fizionomia fiule, dacă doreşti să nu se observe! Eu am fost bărbier. M-am ocupat de feţe masculine. Ai fi avantajat dacă ţi-ai lăsa barbă. Da. Şi dacă ai purta ochelari.

Cum de îl vedea atât de bine? Afară se întunecase, iar înăuntru nu era bine luminat.

–        Aşa voi face.

–        Dar nu oricum…

L-a lăsat pe bătrân să spună trei tipuri potrivite de frizură, după aceea l-a întrebat dacă a auzit de Ousman’s, magazinul de giuvaeruri.

–        Se zice Osman.

–        A, nu. Îl cunosc bine.

–        Osman, a repetat mister Lambert. Şi se scrie H-a-u-s-s-e-m-e-n-t, a zis pe litere. E numele unei bănci în New Orleans.

–        Serios?

Nu vorbeau despre acelaşi lucru şi nu a insistat. Apoi a vrut să tacă, dar n-a reuşit. Mr. Lambert avea multe de spus şi pretindea atenţie. Nu îşi permitea să-l bruscheze. Deodată a adormit şi a pornit să sforăie. Manuel s-a ridicat să privească interiorul autobuzului. Erau poate cincisprezece persoane, cele mai multe singure pe bancă. Domnul Lambert îl alesese pe el pentru a-i spune cum îşi găsise alesul iubita sa fiică. „Era pe la finele anului trecut. Jessy era studentă în Orlando, el un şmecher din Atlanta, cu cont mare la bancă şi acţiuni la bursă. Avea deja douăzeci şi cinci de ani când s-au găsit la un pub. Cine? Jessy. A, nu! El are patruzeci şi doi. Cred. Cum l-a văzut şi-a zis: Uite-l pe-al meu! Ha-ha-ha! Are maşină decapotabilă, Mercedes-Benz, cu tapiserie de piele. Da.”

S-a trezit la ultima oprire, înainte de staţia terminus, pentru a merge la toaletă. După ce a revenit l-a întrebat: „Cum te cheamă, fiule?” „Manuel Villa”, i-a zis. „Ca pe generalul acela mexican?” Manuel nu auzise de Pancho Villa şi nu a zis nimic. Mr. Lambert a reluat sforăitul. Apoi a hârâit ceva într-o limbă străină. Vorbea în somn. „Ke-je-je-jepar-kejepara…!” Poate. După ce au coborât din autobus, bătrânul a întrebat:

–        Ai unde merge, să te odihneşti? Nu eşti din Orlando, aşa-i?

Îi mai spusese că a venit la frate-său, dar nu ştia exact unde locuieşte.

–        Îmi caut.

–        Nu-i nimic. Să ştii că te pot găzdui la mine. Bani ai, nu? Nevastă-mea este o bucătăreasă cum n-ai cunoscut. Cea mai bună. Avem o cameră de oaspeţi şi acum e goală. A fost şi mai este vremea uraganelor, dar nu se-anunţă nimic. E bine. Poţi să faci şi baie în mare. Dar mai bine e să mergi la pescuit, cu barca, în larg.

Manuel i-a amintit că nu era acolo pentru agrement. Ar fi fost convenabil să-şi găsească ceva de lucru, dacă tot îşi pierdea vremea în zonă. Mr. Lambert i-a zis că poate găsi de lucru şi aici, în Orlando, şi în Palm Beach, dar nu în Tampa. Nu era o bună perioadă turistică. Dealtfel tot anul mersese prost… L-a sfătuit să caute comunitatea latino pentru a fi direcţionat spre un loc de muncă. Numai să nu aibă cazier… Toţi se tem de condamnaţi, evadaţi, de necazuri dintr-astea. Manuel s-a simţit tentat să meargă cu mr. Lambert. Părea un bătrân de treabă, asta până i-a zis că după cariera de bărbier, îşi găsise un loc de muncă mai bun şi se pensionase dintr-un post de poliţist local… L-a condus către autobusul de Tampa şi i-a spus că are să-l caute într-o zi, măcar să vadă soarele, de la terasa casei sale, cum se cufundă seara în mare…

 

Nu se luminase de ziuă, doar o mică linie albicioasă se desena la orizont, printre blocuri, când a plecat bătrânul policeman spre Tampa. Orlando e un oraş adaptat pentru divertisment şi bussines, fără port sau ieşire la mare, aşezat pe centrul peninsulei, între lacuri. Dacă eşti turist, ai venit desigur să vezi parcurile din Orlando: Blue Spring, Sea World şi Disneyland (dacă ai copiii cu tine), „Universal Studios”, ori să vezi Kape Kennedy, Space Center. Şi, dacă ai timp, şi n-ai maşină, închiriezi una pentru a parcurge toată peninsula, deoarece e spectaculoasă. Dacă eşti turist, numai. Manuel Villa nu era turist ci fugar. Deocamdată avea nevoie de un loc sigur în care să se adăpostească. Nu ştia în cine se poate încrede. Nu putea să abordeze pe stradă trecătorii cu figuri de sud-americani. Îi trebuia poate un smartphone. A gândit să intre într-un magazin IT. A umblat la un laptop şi a putut căuta pe internet „Ousman’s”, însă nu a găsit această denumire. Oricâţi indivizi cu numele Ousman erau pe reţele, fel de fel, niciunul nu avea semnalmentele prietenului său. Şi atunci, ce voise să-i spună Dominic? A fost întrebat dacă doreşte laptopul şi a plecat.

Naufragiul vasului de croazieră fusese în iulie, în acel moment era mijlocul lui octombrie… Ar fi fost prea devreme pentru o afacere să devină cunoscută. Manuel nu simţea această nepotrivire. Îi spusese lui Ousman unde rămăsese colierul. Era singurul om în care avea încredere. Nu a gândit o clipă că Dominic îl încearcă.

Orlando e oraş frumos, cu climă caldă aproape tot anul, totuşi… cum să întrebi de un job? Ce ar fi putut face? Localurile sunt goale, dimineaţa. Nu era bine să se învârtă prea mult în loc. Îi părea o zonă supravegheată. A întrebat un portorican dacă ştie că se poate găsi de lucru într-un local. L-a întrebat în spaniolă şi acela a stat puţin să-l privească. „De unde eşti?”, l-a întrebat. „Din Columbia”. „Du-te-acasă!”, i-a zis. „Aici nu se consumă Bernie’s flakes, cocktail Colorado, ori Angel powder.” „Nu vând nimic”, i-a zis Manuel. „Vreau să muncesc.” „Go-go! Pleacă!”

A coborât şi s-a dus în jos. Mai jos de Downtown. Undeva spre mall. Era prea devreme pentru cumpărături. Mall-ul era gol. Doar la rulota Subway, cu breakfast-uri, din faţa clădirii, stăteau în şir cinci persoane. Vânzătorul abia încălzea mâncarea. S-a aşezat la rând deoarece flămânzise. Individul din faţă, un om de patruzeci de ani şi ceva, îmbrăcat într-un costum albastru, cu barbişon, se încurcase într-o geantă de birou, în care ţinea câteva acte. Le-a scos, apoi le-a pierdut pe jos, după aceea a lăsat geanta, să le recupereze. Era o victimă bună, dar se aflau în zonă deschisă, toţi se întorceau, vădit deranjaţi… L-a ajutat să-şi adune foile şi a primit mulţumiri. Deodată, omului i-a trecut cheful să aştepte la coadă şi a plecat. Manuel a avut o presimţire. Banii lui, pe care îi luase din buzunarul altuia, îşi schimbaseră stăpânul. A fugit să-l prindă din urmă şi l-a strâns de un deget, apoi i l-a îndoit pe spate gata să-l rupă. Omul s-a plecat pe vine, tânguindu-se:

–        Ouch-ouch! Ce ai cu mine? Poliţia! Mă agresează individul acesta!

–        Îţi fac un bine şi tu mă furi?

Manuel l-a întors cu faţa spre el.

–        Există reguli şi în hoţie, i-a zis. Niciodată nu jefuieşti omul care te ajută!

–        Nu-i adevărat. Nu te-am jefuit.

Era ceva mai scund şi avea părul castaniu, probabil vopsit, deoarece barba era căruntă. A lăsat geanta jos, a dat din mână şi a scos banii dintr-un buzunar, apoi i-a mai dat 10 de dolari.

–        Consideră-i dobândă!

Pe Manuel l-a amuzat. Era un personaj cumva hazliu. Vorbea cu accent străin. L-a întrebat, în timp ce aşeza banii în buzunarul pantalonilor:

–        Nu eşti american, dar nici latino. De unde eşti?

–        Sunt român, i-a zis, cu bunăvointă, omul. Mă cheamă Sergiu Galos.

–        Romanian? Adică eşti romano, gitano?

–        Deloc. Românii nu sunt gitani, hombre. Tu eşti latino.

–        Se vede?

–        Sigur. Din ce ţară?...

Sergio a fost primul individ pe care providenţa l-a scos în calea lui Manuel, pentru a-i limpezi drumul printr-un loc aşa de obscur – pentru înţelegerea sa, altfel iluminat în mod generos, atât ziua cât şi noaptea.

Deşi îl văzuse pentru prima dată cu un sfert de oră înainte şi avuseseră deja un conflict, Manuel a îndrăznit să-l întrebe cum se poate descurca în Orlando un emigrant ilegal. Cum ar putea face rost de acte? Credibile.

La rândul lui, Sergio a vrut să ştie cum ajunsese în America şi ce făcuse înainte, apoi a zis că şi el foloseşte astfel de acte şi nu a avut probleme până azi. Ba chiar şi-a deschis o afacere cu actele acelea, şi are un sediu, o locuinţă, şi permis de conducere auto. Această sinceritate frustă îi era dată de siguranţa că tânărul care-i solicita ajutor nu e agent al poliţiei ori al USA Imigration Departament. Să fim sobri. „Americanii” sunt o naţie de emigranţi cu privilegii, iar dacă ar fi să te iei după Istorie, toate naţiunile s-au format în urma migraţiilor. Dreptul la migraţie al omului este recunoscut universal… Totuşi, nu despre asta au vorbit. Sergio a părut deschis să îl angajeze pe Manuel. „Cu ce se ocupă firma ta, Sergio?” „Este impropriu spus, firmă, deşi are un nume, se cheamă Galos Investments. Se ocupă cu de toate. În general cu împrumuturi. E o afacere.” „Ai atât de mulţi bani?” „Adun.”, i-a zis românul. „Până la tine nu am întâlnit pe cineva să se plângă.” Manuel a râs. I se propunea un serviciu de hoţ profesionist. E un domeniu în care oricât ai fi de educat, nicidată nu e de-ajuns, deoarece mijloacele de securitate, sau protecţie la furt, sunt tot mai bine camuflate şi mai sofisticate. Şi se cere un limbaj criptat.

Nu au rămas împreună. Şi-au dat întâlnire în Downtown, la restaurantul Fu-Ching, pentru a lua prânzul. Sergio l-a sfătuit să-şi cumpere un sacou, eventual cravată, o geantă de umăr, ochelari de soare şi pantofi. Să nu poarte pulover, nici ghete. Când s-au revăzut l-a lăudat că are o figură mult mai potrivită. I-a zis că el stă într-un apartament cu două camere şi îl poate găzdui o noapte, poate două, însă mai departe va trebui să se descurce singur. I-a mai spus că a discutat cu procuratorul de acte şi că va avea nevoie de poze. Cele mai sigure sunt actele clonate după ale unui tip care a câştigat loteria vizelor…

Astfel a ajuns să se numească Diego Morales din Panama. Ideea că exista acel Diego Morales nu i-a fost deloc comodă. Puteau fi zece, o sută, e un nume foarte răspândit, dar, viaţa lui în Orlando a început să se transforme atât de repede, încât a uitat cine este cu adevărat. Asta până când cineva i-a zis că ar fi fost cazul să primească deja cetăţenia, iar acel cineva era un funcţionar al administraţiei locale, mr. Priscot.

Era o grijă continuă a Poliţiei să depisteze paraziţii atraşi în locuri aglomerate de indivizii distraţi, nu doar şuţi, dar şi înşelători, cerşetori, sau jefuitori de locuinţe. Se raportau des furturi şi, evident, echipajele îi căutau pe oamenii lipsiţi de ocupaţie. Aproape toţi erau sezonieri şi veniţi din alte locuri. Diego Morales fusese angajat de firma Galos Investmets Ltd. într-o funcţie de evaluator. Ce face evaluatorul? Poate calcula o cerere de împrumut în baza venitului şi evaluează posibilitatea de rambursare. Când ai un angajament şi venitul asigurat, e bine să-ţi construieşti o familie, cu toate cele aferente, casă, nevastă, copii, rude, prieteni, şi un viitor solid. Astfel, din necesitate, a abordat-o pe fata domnului Priscot, Julie, o tânără blondă cu ochi albaştri, fascinată de bărbatul brunet, cu păr des şi ochi negri, aproape desenaţi, cu zâmbetul mare şi dinţi frumoşi, barba scurtă, foarte scurtă şi nasul puţin spart, dar nostim, adică de el, noul el, Diego Morales.

Actele sale au fost acceptate de bancă, şi-a făcut primul credit, a început să plătească taxe statului Florida, apoi şi-a închiriat un apartament unde a putut să îşi aducă aleasa. Avea o mină fericită, Diego Morales. Fusese angajat de patronul său pentru un procent de 35% din ceea ce „recolta”. Deoarece nu putea fi controlat, s-au înţeles asupra unei sume săptămânale. Diego a fost destul de îndemânatic. După doi ani şi-a cumpărat propriul business, un local în apropierea parcului de distracţii Midway, „Rubio Crosstree Pub”, şi s-a gândit la însurătoare. Era în plină înflorire, depăşise chiar vârsta de treizeci de ani, când domnul Priscot a descoperit nepotrivirea. Îl întrebase pe Diego Morales, de cât timp primise viza, şi avusese curiozitatea să-i caute originile, nu era un tip credul mr. Priscot, fiind vorba să ofere odorul său unui necunoscut, şi descoperise ceva care îl contraria. Diego Morales din Panama n-ar fi trebuit să locuiască în Orlando ci în San Diego. Mai mult, acesta obţinuse deja cetăţenie de un an. Pe loc i-a repugnat individul şi a simţit că i se oferea privilegiul de a depista un impostor. Când domnul Priscot i-a zis că era cazul să fi primit cetăţenia, Diego Morales, alias Manuel Villa, a înţeles că secretul său, camuflajul, îi fusese descoperit. Oricum nu-i era dat să dureze prea mult. Şi-a vândut afacerea unui fond de investiţii şi s-a mutat în Miami. Acolo a vrut să-şi scoată banii din bancă, dar totul s-a mişcat cu asemenea viteză încât a fost copleşit. Conturile bancare au fost închise, iar cardurile confiscate. În doar două zile a ajuns aproape la fel de sărac cum fusese când a venit în Statele Unite. Dar se salvase. Îşi păstrase automobilul Chrysler, o maşină cam mare, uşor de remarcat, şi unele lucruri de amanetat, plus ceva cash. Puţin pentru nevoile şi datoriile sale în creştere.

 

Miami. Oraş mare, port important, cu o comunitate columbiană remarcabilă, concentrată în Weston, orăşel satelit din nord vestul metropolei, departe de centru. De ce şi-ar fi dorit un columbian să locuiască în localitatea aceea lacustră? Manuel nu ar fi stat acolo deşi era, măcar formal, locul unde ar fi găsit înţelegere şi, poate, ajutor. Că avea nevoie de ajutor a simţit imediat ce a fost interceptat de echipajul unei maşini de poliţie în drumul său spre hotelul din city în care îşi rezervase camera de noapte. Ofiţerul care s-a apropiat de el şi-a rostit numele politicos şi i-a solicitat actele. Le-a privit, i-a cerut să iasă din maşină, apoi, după ce şi-a chemat colegul, i-a spus să se întoarcă liniştit şi să ţină mâinile la spate. L-au încătuşat şi l-au dus la oficiul poliţiei fără măcar să-i spună ce a greşit. Acolo de-abia, a aflat că furase maşina. Cum să fure ce cumpărase? E drept că aparţinea practic firmei, iar firma lui, probabil fusese rechiziţionată de stat… Ah, era într-o situaţie oarecum ilicită! A fost introdus pentru o jumătate de oră într-o celulă – înainte de a fi convocat anchetatorul –, aproape de un om care-şi ţinea pălăria peste faţă şi moţăia.

–        Eşti prima oară aici, la Vice City?

–        City cum? Cine-i zice astfel?

–        Toţi băieţii ăştia sunt corupţi… Chiar şi femeile. Dacă ai ce vinde eşti erou.

–        A! Nu mai e nimic de vândut. Mi-am pierdut averea.

–        Păcat! Poate vreun mahăr. Unul cu grandes cojones, muchacho!

Manuel a privit cu atenţie personajul care-i vorbea fără să mişte pălăria de deasupra ochilor. Îi plăcea să creadă că nu i se observă accentul latino.

–        Dumneavoastră aveţi ceva de vânzare, domnule?, a întrebat precaut.

Omul era clar mai vârstnic, totuşi nu bătrân.

–        Hei, băiete! Poate pe tine deşi, aş fi dizgraţiat.

Apoi l-a întrebat în spaniolă.

–        Sigur nu-mi recunoşti vocea?

–        Nu!

După ce i-a arătat ochii, a izbucnit:

–        Emilio, fratele meu!

S-au îmbrăţişat ca nebunii în celula îngustă din oficiul central al poliţiei.

–        Dios, cât mi-aş fi dorit să te revăd, însă niciodată în această situaţie!

–        Nu te speria. Nu este cea mai disperată situaţie! Am intrat aici preventiv şi n-am să mai stau mult că nu vreau să prind rădăcini. Pe tine să vedem cum te scoatem!

–        Eu am o problemă. Actele mele nu mai sunt valabile.

„Nu mai sunt valabile” era un mod de a escamota exprimarea „nu sunt şi nu au fost vreodată legale”. Destul de confuz! Dar cum să-i prezinte lui Emilio starea sa în două-trei vorbe acolo, între zăbrele?

–        Se pare că ai nevoie de un avocat. Stanley, a strigat unul dintre poliţişti, te rog să-l suni pe dr. Gordon să vină la secţie, că am nevoie de el! Dacă mi-aţi confiscat telefonul! Cum? Să vină cât poate de repede!

Apoi i-a zis lui Manuel:

–        Vine Al. Te scoate de-aici imediat. Are argumente legale întotdeauna.

Există o stupefacţie care te face să regândeşti construcţia universului: „Ce mică e lumea!”, zici. Parcă se strânge uneori, îţi aduce aproape feţele cunoscute şi te reaşează pe un traseu cât de cât defrişat, afară din junglă. Măcar pentru o vreme.

Dr. Al Gordon era un individ cum se cade, înalt, cu servietă, costum, cravată, la cincizeci de ani, gras, dar încă vioi, voce puternică şi familiaritate cu toţi poliţiştii, fie funcţionari, fie activi. S-a aşezat pe scaun şi a cerut un pahar cu apă.

–        Hello Emi, a strigat spre clientul său! Ai condiţii umane acolo?

–        Hello Al. Te-am chemat pentru el. Vezi cum îl poţi scoate de-aici!

Au pătruns într-un separeu să-i spună povestea, că intrase clandestin şi trăise cu acte clonate destui ani, până mai ieri. Nu era ceva să-l impresioneze pe Al Gordon. În State există un număr impresionant de emigranţi fără acte legale de rezidenţă. Trebuie doar să aibă o slujbă care să le ofere o justificare, o necesitate economică. „Aproape legală. Înţelegi?...”

Ce să înţelegi? El era de-a dreptul delincvent. Ah! Şi era acuzat că a furat maşina. Maşina lui… Al i-a promis că îi întocmeşte un contract de muncă în cel mult două ore. Să stea liniştit că vorbeşte cu anchetatorul şi ceilalţi care-l pot stresa. Manuel s-a întors în celulă când Emilio se pregătea să plece.

–        Ţi-o aminteşti pe Juanita, Manuel?

–        Care?

–        Juanita cea micuţă, cu părul creţ.

A făcut ochii mari. Ce voia să spună Emilio?

–        Hey, agent Pardo? Te rog să vii să-l cunoşti pe omul acesta!

Agentul Pardo era o femeie cu părul blond, ochi negri, solidă, cu umeri laţi şi fundul mare, de origine latino, nu prea tânără. Şi nu era deloc creaţă!

Când a sosit lângă el, femeia îmbrăcată în uniformă, cu părul prins la spate, l-a privit cu dezgust.

–        Tu cum te numeşti, omule?

–        De ce-mi spui omule? Mă cheamă Manuel Villa.

–        Cine?

–        Manuel Villa din Pucuzo, Colombia.

–        Villa ca pe Emilio? Îi eşti rudă?

Emilio ieşise din oficiul poliţiei făcându-i semn că va reveni.

–        Frate.

–        Frate? Dios, îşi ţine fraţii în arestul poliţiei! Ce-ai făcut să stai aici?

Atunci ar fi putut spune Manuel că alergase după o himeră.

–        Cred că nu ţi se potriveşte părul blond.

Femeia şi-a reluat faţa indispusă:

–        Ce-ţi pasă ţie ce-mi stă bine sau nu? Eu sunt agent de poliţie, iar tu… un arestat!

Şi l-a părăsit. Poate nu era chiar rea îmbrăcată altfel! Manuel a zâmbit. În mintea lui se furişa încrederea că e posibilă redresarea. Curând au ajuns şi hârtiile care atestau angajarea sa la o firmă de salubritate. Erau pe numele adevărat: Manuel Villa. I s-a spus că trebuie să-şi aştepte fratele, plecat în misiune. Manuel şi-a cenzurat mirarea. Emilio, poliţist!? Abia fusese în arest! A dormit pe scaun până a fost trezit de agentul Stanley.

–        Emilio a fost uşor rănit şi se află la University Hospital. Dacă vrei poţi merge cu mine.

–        Rănit? Ce vrei să spui? Cum rănit? Unde?

–        Aflăm imediat la Urgenţe.

Spitalul e mare dar poliţia are prioritate. Stanley a aflat uşor că Emilio este în sectorul de neurologie. L-au găsit pansat la cap, dormind. Asistenta le-a spus că abia a fost operat şi e sub influenţa unui narcotic.

–        Lăsaţi-l să se odihnească! A fost adus cu plagă împuşcată în frunte. A avut noroc să fie aici celebrul profesor Christophsen. Noroc e puţin spus!

Iată cum a evoluat starea lui Emilio Villa…

Fusese împuşcat în ziua în care îşi revăzuse fratele, pe 22 martie. Tocmai pornise vântul unei furtuni aşteptate. A fost dus în grabă la spital şi operat la cap de medici. S-a apreciat că operaţia a fost un succes.

A doua zi, pe 23 martie, vizitatorii nu au fost primiţi în rezerva sa deoarece starea nu i se îmbunătăţise. Doar spre seară i s-a permis lui Manuel să-şi vadă fratele. Era inconştient. I-a vorbit cu voce calmă despre el, despre mama, tata, fraţi când, deodată, fără a deschide ochii, Emilio a zis: „Fugi Guillermo, ascunde-te, că alejandrii au trimis o torpilă teleghidată împuţită!” Ah! Erau glumele lor de copii! Dar Emilio tot nu s-a trezit. Delira.

24 martie. Rezerva era goală. Lui Manuel i s-a spus că intervenţia chirurgicală atinsese o tumoare canceroasă incipientă, ceea ce a declanşat subit boala şi se afla la radiologie. După aceea va fi relocat în clinica de oncologie… Părea un vis sinistru. „Şi cum aflu unde e?” Şi cum aflu? Şi cum…

25 martie. Manuel a fost chemat dimineaţa la secţia de poliţie unde i-a fost anunţat, cu mare regret, decesul fratelui. Fusese un coleg excepţional. Păcat că murise.

Manuel a urlat privind sus pe tavanul salonului poliţiei: „De ce Dios, de ce, de ce?”

26 martie. Trupul ofiţerului de poliţie a fost îmbrăcat în ţinută de gală, şi, după ce i s-a conferit o medalie de merit şi avansarea post-mortem în grad, a fost înmormântat în City of Miami Cemetery, după o scurtă alocuţiune a comandantului şi o slujbă catolică foarte redusă din cauza vântului puternic. A fost prezentă şi familia lui Emilio, fosta nevastă pe care abia o părăsise, şi nu erau încă oficial divorţaţi, cei doi copii şi, probabil, actuala lui iubită, care l-a plâns cu patos. Manuel a fost singura sa rudă columbiană. Nimeni din Columbia nu ar fi ajuns atât de repede în Miami. L-a plâns şi el. Nu avuseseră timp să-şi spună multe. Totul s-a consumat prea repede, prea… neverosimil.

 

A fost neconsolat o săptămână. După aceea viaţa lui s-a complicat din nou. Nu poţi şti ce este existenţa şi cu atât mai puţin cine te-a împins în ea, dar atunci când te aşezi într-un loc de gală, hâm! e bine, nu? Uiţi ce ai făcut pentru a ajunge acolo, că ţi-ai renegat sentimente umanitare, orice scrupul, orice îndurare, orice iubire. Le poţi revărsa… de sus!

Manuel Villa a mers la firma lui Gore Stepanski, un sârb cu ceva rude irlandeze, care avea afacerea aceea cu gunoaie, unde-i obţinuse loc de lucru avocatul lui Emilio. Domnul Stepanski, un grăsan de aproape 55 de ani, i-a găsit imediat pereche, pe un mare cab, şi l-a trimis să adune gunoiul reciclabil pentru a-l transporta la câteva firme care aveau contract cu firma sa. Perechea lui Manuel era un negru numit Reson. Avea alt nume adevărat însă era cunoscut după acesta. Negrul l-a învăţat cum să utilizeze macaraua şi cum să facă treaba cât mai agale, întrucât boss-ul îi urmăreşte pe GPS şi nu e bine să ştie că pot face treaba mai repede, oricum nu-i va plăti mai bine şi fiecare dintre ei are treburi personale mai importante, apoi a fost sfătuit să-şi găsească un nume de împrumut pentru a nu fi găsit de poliţie dacă îl toarnă vreunul, doar aşa, să se disculpe el şi, în fine, dacă sunt doi, să-şi ia pe rând câte o zi de odihnă deoarece treaba se poate face din plin de unul singur. Reson i-a propus o afacere pentru care nu avea nevoie de pregătire specială. Să plaseze droguri.

–        Să trafichez stupefiante? Eu, un columbian?

Reson nu ştia că fratele său fusese poliţist.

–        Ce mare lucru? Oraşul e plin de narcomani. Şi mulţi vin aici pentru că moravurile sunt mai libere.

A scos un plic, i-a arătat praful şi l-a gustat. Apoi l-a îmbiat…

–        Îţi fac rost la preţ redus, frate.

Însă Manuel nu avea chef să-l guste.

–        Ţi-ai ales un nume? Ca să te strig…

–        Roque. Roque Dellanos. Cu doi „l”.

–        Îmi pare bine Roque cu doi „l”. Ha-ha-ha!

Manuel încă locuia la hotel. Ar fi avut nevoie de o locuinţă ieftină, într-o zonă liniştită şi cumva aproape de sediul firmei unde avea garajul maşina. A găsit în altă zonă, dar, oricum nu intenţiona să păstreze acea situaţie. Avea nevoie de schimbări majore şi asta până nu treceau anii peste el.

Pe 12 noiembrie, destul de dimineaţă, un domn l-a întrebat dacă nu fusese angajat pe un vas de croazieră numit „Nisipurile Africii”. Manuel nu l-a recunoscut pe domnul Fitzroy, atât de mult se schimbase.

–        Tu eşti tânărul implicat în afacerea aceea cu colierul lui Dorothy Leywitz.

–        Da, domnule.

–        Ştii că a fost recuperat?

–        A fost recuperat?

–        Da. Poliţia l-a găsit în bagajele unui tânăr arab. Cum ajunsese la el nu se ştie.

–        Ha-ha! Cât mă bucur domnule să fiu eliberat de acuzaţia că am comis un furt! Despre doamna Dorothy ce mai ştiţi?

–        Dorothy locuieşte tot în Miami. Ea are o proprietate în Buena Vista, cu store-uri la parter şi o vilă pe plajă, şi… În fine, e femeie cu stare, dar averea ei este administrată de fiu, de Adrian. Da. Este un tip cam violent…

–        Şi nu are nevoie de un om de încredere?

–        Cine? Adrian? La banii lui îşi permite să cumpere oameni de încredere. A? Vrei să încerci? Caută-l la firma Overseas Management! Găseşti uşor sediul, pe web, i-a mai spus domnul Fitzroy înainte să se despartă amical.

Doamna Dorothy! Dacă atunci, când au navigat pe acelaşi vas, era în vârstă, cum putea să arate după aproape opt ani?

Şi-a găsit o zi să caute firma lui Adrian Leywitz. Este undeva pe NW 5 St. şi se ajunge greu acolo dacă nu ai maşină, cu autobusul, apoi pe jos. S-ar fi putut circula cu bicicleta. Chiar în apropierea porţii stătea un om întins pe trotuar cu o bicicletă apropiată, rezemată de zid. Cerşea? Stătea întins pe o zdreanţă, apoi s-a ridicat puţin văzându-se privit.

Era (este) o curte de zid înalt cât un om mediu, prin care se vedea interiorul. Alei, maşini, două trei clădiri, între care una mai înaltă, gazon şi câţiva pomi subţiri. Nu umbla nimeni pe alei. A mers spre poartă.

–        Hey, strigă omul, de ce treci aşa fără să îţi pese?

Era un negru, de patruzeci de ani… Aţi observat că orice persoană cu care vă intersectaţi paşii în timpul existenţei pare să posede o cheie care vă orientează în descifrarea puzzle-ului existenţei? Fiecare îţi poate livra o poveste personală, dacă o soliciţi. Chiar şi cei scrântiţi. Şi nesociabilii… Am zis „pare”. E posibil să vă pună pe un drum greşit. Cum a făcut-o negrul lui Manuel Villa. „Nu te întoarce din drum!” „Nu te…” Nu… ţine întotdeauna de voinţa noastră. Este ceva care ne schimbă ritmul. Coada necuratului…

–        Lucrezi la firmă?

–        S-ar putea.

–        Nu încerca să te angajezi! E firma unui jidan care îţi va controla viaţa. Îl are pe dracul în el, îţi spun! Pe mine m-a nenorocit! Mi-a distrus familia, m-a lăsat pe drumuri, m-a ruinat… Şi asta numai pentru că am vrut să plec. Am vrut să plec de-acolo că este o închisoare pentru nebuni firma asta! Nebuni! Nu mai pleci sănătos mintal de-acolo… Înţelegi, omule?

Individul se ridicase şi striga. Ochii lui păreau să implore înţelegere. Era acolo pentru… a protesta. Nimic altceva nu mai putea face… Rămăsese singur pe lume.

O maşină albă, mare, cu geamuri fumurii, a ieşit pe poartă. Omul a sărit să intre când poarta se închidea. Şi-a lăsat bicicleta şi s-a repezit ca un scos din minţi…

Maşina a trecut pe lângă Manuel, demarând uşor. Oare nu se afla doamna Dorothy înăuntru? Era trecut de ora 11 pm… Deodată, negrul care se strecurase în curte a fost expulzat, aruncat în drum, şifonat mai mult decât fusese. Avea privirea sticloasă, părea drogat.

–        Îl urăsc! Îi doresc să i se verse veninul în sânge, să fiarbă clocotit într-o oală, să fie sfâşiat de bestii, să se usuce ca un pom fără apă, să-l lase femeia cum m-a lăsat pe mine…

–        Linişteşte-te omule! N-ai să-l poţi atinge oricât îl urăşti. Un om ca el e păzit zi şi noapte. Schimbă-ţi planurile, uită de el!

Manuel a vrut să-i ofere puţin sprijin moral, însă nu…

–        Îmi rămăsese dator. Nici măcar nu am primit copia unui contract şi mi s-a spus că n-am avut contract de muncă la firma lui! Eu nu cred că are cineva contract valabil aici! Oamenii s-au vândut ca sclavi fără să ştie. Uneori stau zile întregi la muncă. Cât de lipsit de speranţe poţi fi?

–        De ce nu-l denunţi la Biroul de muncă al statului. Există aşa ceva?

–        Oficialii sunt corupţi, omule! Am încercat…

Manuel a renunţat să intre pe poarta firmei. Putea încerca altădată, după ce pleacă nebunul de-acolo.

–        Hai cu mine, i-a zis acesta, îţi pot oferi o bere.

A încercat să refuze dar omul s-a simţit ofensat. Ce anume îl oprea să îl bruscheze? Nu îl cunoştea, nu avea nevoie de el… S-au dus spre ţărm, în apropierea unui bungalou.

–        Intră, i-a zis, nu trebuie să te descalţi!

Înăuntru era un miros stricat de alge marine.

–        Ce-i? Ah, miroase a Kathelin, împuţita! Nu a aerisit camera.

Spera să poată afla de la el unde o poate găsi pe doamna Dorothy. Era o vacă bătrână de muls. Atâta doar că omul avea alte obsesii.

–        Nemernicul acesta nu face bani din afaceri cinstite. Primeşte cash de undeva, are un seif la subsolul clădirii mari şi transferă lunar sume importante cu o dubă, sub pază, la o bancă în city.

–        E proprietar de cazinou?

–        Nu.

–        Îm! Şi vrei să-l jefuieşti?

–        Am nevoie de un partener.

Oho, ce mai prostie! Abia îl cunoscuse…

–        Dar eu pe tine te ştiu de la fratele meu Reson. Nu-mi spune că nu-l cunoşti…

–        De ce nu îl soliciţi pe el?

–        Vine şi el.

Lui Manuel nu-i surâdea ideea că e manipulat de narcomani. Dacă Adrian Leywitz era implicat în afaceri cu droguri? Unde să mai fugă?

Omul deţinea arme de foc. I le-a arătat, poate pentru a-l grăbi să accepte. Apoi i-a întocmit program. Transportul se făcea în mai puţin de o săptămână – în cinci zile. El fusese în echipa de securitate. Erau trei tipi în dubă şi îi cunoştea pe toţi. În faţă stătea şoferul şi un tip care făcea tranzacţia, contabilul lui Leywitz. N-aveau decât să planteze o bombă în spate. Ca-n filme! Poc! Se desfac uşile dinapoi, iau containerul şi… Lumea e largă!

Cine spune că-i poţi citi uşor pe alţii? Un înţelept? Un divinator? Un impostor?... Manuel Villa nu era atât de disperat. Mai mult. Ar fi putut intra în familia Leywitz denunţând planul negrilor.

A invitat-o pe Juanita la cafea a doua zi de la afacerea cu negrul din faţa firmei lui Leywitz. Iniţial, poliţista l-a repezit. După ce i-a zis că vrea să facă un denunţ şi i-a cerut să vină îmbrăcată civil, a acceptat, cu rezerve.

Au vorbit despre Emilio şi munca lui ca agent sub acoperire. În ce fusese implicat şi cum era ancheta în cazul morţii sale. Nu se putea vorbi pe această temă. Aveau interzis. I-a spus că vrea să se stabilească, să-şi facă o casă. Emigrează de zece ani. Ea l-a întrebat de ce a deranjat-o. Fiindcă ştie nişte tipi care intenţionează să dea o lovitură marţi. Juanita a vrut amănunte…

Se aflau pe o stradă care intersecta Sunshine Bld. în localul unor cubanezi pe care Manuel nu avea de unde să-i ştie, care o cunoşteau pe Juanita şi, evident, vorbeau nativ limba spaniolă. Localul era destul de gol, barmanul avea treabă cu doi beţivi, chelnerul aştepta la uşa din apropierea intrării spre bucătărie, mai era un tip gras, cu mustaţă, aşezat la masa din centru, ei stăteau în spate, dar vedeau că afară umblau diverse persoane, deşi nu era deloc vreme de plimbare, deoarece ploua bine. A intrat apoi încă unul şi altul, doar bărbaţi amatori de tequilla sau de vodka. Întâlnirea lor trebuia să rămână ascunsă, deşi cubanezii aveau o curiozitate exagerată când pătrundea în local un agent al poliţiei locale, chiar dacă venea deghizat, cu părul vopsit şi îmbrăcat civil. Manuel a sesizat schimbarea de look a Juanitei şi a complimentat-o, primind la schimb un rictus pe care nu-l putea aprecia. Oricum nu era acea Juanita pe care ar fi iubit-o!

Marţi, ploaia a continuat, dar lovitura nu s-a contramandat. Ideea era ca Peron (toţi au adoptat nickname-uri care se termină în „on”!), negrul pe care-l găsise la poarta firmei lui Leywitz, să-şi poată folosi bicicleta. A urmărit duba şi i-a lipit în spate bomba cu magnet. Bineînţeles, pe ploaie totul devine mai dificil. După ce s-au încheiat lucrurile şi s-au regăsit la Peron acasă, distruseseră duba, o maşină furată şi uciseseră sau răniseră grav doi oameni. Peron însuşi fusese atins la gât de un glonţ şi a sângerat destul până i s-a închis rana, dar luaseră containerul şi i-au dezvăluit conţinutul.

Ce făcuse Manuel? S-a ocupat de partea uşoară. A condus autovehiculul în care au introdus cutia şi a ajutat la transportul ei. Ceilalţi se mascaseră, să nu pară negri. Dealtfel Peron spunea că este indian european, de etnie Jenische, nu afroamerican. Treaba lui! Obişnuia să privescă hipnotizant, în ochi, căuta privirea celuilalt, îl certa dacă nu se uită în ochii lui. Era un tip bizar.

Au presimţit că în containerul luat din dubă ar putea să nu fie bani, şi după ce l-au tăiat au descoperit o mare cantitate de praf alb în pungi de plastic…

–        Amfetamine, a zis Reson! N-ai ştiut ce fabrică evreul în bunkerul lui?

–        N-am ştiut, recunoscu Peron. Drept e că într-una dintre clădiri n-am intrat, dar nu am văzut ceva special. Nici fum nu iese de-acolo… E posibil să fie într-unul dintre subsoluri…

–        Ne-am pus toată mafia în cap! Cum mai scăpăm din asta, man? Să ascundem repede cutia! Unde o băgăm?

Peron avea o ascunzătoare în pământ şi au dus prada acolo. Reson a spus că s-a lăsat prostit şi niciodată nu va mai răspunde la o solicitare a lui. Comiseseră omor! Pentru ce? Nu că le-ar fi păsat de oamenii aceia, sau de familiile lor…

Poliţia nu a surprins momentul atacului. Era vreme rea, duba de transport plecase în grabă, pe o rută schimbată, ori puţin mai devreme decât se aşteptau şi abia intraseră într-o cafenea, deci au ratat şi agenţii au ajuns abia după ce maşina fusese prădată de gangsteri. Era mult sânge, victime, un adevărat dezastru… iar ei, deşi fuseseră anunţaţi de un posibil hold-up, au ajuns prea târziu. Erau acolo două echipaje şi nici măcar unul nu aştepta unde trebuie. Juanita nu participase la intervenţii fiind poliţist de oficiu. Când a aflat că operaţiunea fusese un fiasco, şi-a blestemat colegii. Trebuia să îl caute pe Manuel, însă îi era teamă că îl pune în pericol de moarte. Nu îşi dezvăluise sursa dar, în noile condiţii nu mai putea să îi păstreze secretă identitatea.

Atât Manuel, cât şi ceilalţi doi, au fost nevoiţi să îşi schimbe domiciliul. Era clar că vor fi căutaţi de poliţie, de oamenii lui Leywitz şi de traficanţii ce urmau să primească transportul, care or fi fost aceia. Probabil aceştia din urmă erau cei mai nemiloşi. Aveau de luat în seamă câteva alternative: să plece din Miami, chiar din USA, să li se piardă urma, să îl toarne pe Leywitz poliţiei, să livreze transportul celor care nu-l primiseră (dar acesta era cel mai periculos lucru), să intre în afaceri cu droguri, iar aici ar fi avut o fereastră, dată fiind implicarea lui Reson într-o asemenea filieră. Orice ar fi dorit cei doi tovarăşi de culoare nu era acceptabil pentru Manuel, un individ luat de val, care nu comisese nimic, mai mult, colaborase cu oficialii, şi se trezise într-un război nedeclarat pe traseul existenţei sale. N-a fost cea mai bună decizie a sa, era clar!

 

Câteva zile a stat ascuns, nu a ieşit din camera unde se cazase. Îşi luase provizii alimentare şi a aşteptat. Trecuse deja mijlocul lunii decembrie şi se apropiau foarte repede zilele festive când se anunţa mare aflux de turişti. Manuel nu mai ştia nimic despre ceilalţi doi tovarăşi în jaful de pe River street. A avut nevoie de acele zile să mediteze şi să ştie că nu trebuie să rămână în Miami. Aşa încât şi-a făcut bagajele şi a plecat cu autobuzul spre Tampa. Nu mai avea acte legale, nu avea curaj să se cazeze undeva, l-a căutat pe bătrânul domn Lambert. Întrebaţi cum de a stat la hotelul din Miami? Folosise permisul auto recuperat la poliţie, eliberat pe al doilea său nume fals, Morales Diego. Umbla incognito prin USA, dar nu era singurul!

Mister Ferdinand Lambert, negrul acela simpatic pe care îl ştia, era pe terasa casei sale, găsită de Manuel fără a fi nevoit să caute îndelung. Îmbătrânise destul şi nu l-a recunoscut imediat. Manuel i-a zis că au călătorit o noapte între Atlanta şi Orlando şi fusese invitat în Tampa, iar Lambert şi l-a amintit. I-a spus că se schimbase binişor! Se maturizase…

–        Deci, cum te numeşti?

Abia îi spusese.

–        Manuel Villa…

–        Şi eşti mexicano?

–        Nu. Sunt colombiano.

–        Da? Ha-ha! Ha-ha! Nu prea pari.

Domnul Lambert purta ochelari de soare – era un negru bătrân stilat – şi pălărie de paie. Cămaşa lui era înflorată, pe fond beige, pantalonii de aceeaşi culoare, doar puţin mai închişi, iar pantofii, bine lustruiţi, negri. L-a aşezat la masă şi a comandat unei femei tinere câte o colada cu tequilla. Cu o felie de orange…

–        Povesteşte-mi my boy, ce s-a mai întâmplat cu tine? Ce probleme ai?

–        Stau în Miami. Problema mea este că mi-am pierdut fratele şi iubita. Fratele a lucrat în poliţie.

–        Unde în poliţie?

–        Nu ştiu. A fost agent sub acoperire.

–        În C.S.I.. Şi cum zici că a murit?

–        A fost împuşcat în cap.

–        Ei, nu spune! S-a deconspirat. Ori a fost… În poliţie sunt mulţi oameni corupţi. Ca peste tot. Te-ai gândit că te poţi răzbuna?

–        Nu. Cred că este treaba poliţiei.

–        Ha-ha-ha! Nu ştii că am lucrat la poliţie?

Femeia le-a adus băutura şi i-a aprins bătrânului o ţigară de foi.

–        Serveşti şi tu?

Manuel n-a vrut.

–        Mulţumesc, Marie. Este nora mea. Îţi place de ea?

–        Este drăguţă…

–        Băiatul meu este angajat la poliţie, Pierre. Pete, dacă vrei! E băiatul meu cel mare. Te-ar putea ajuta să te limpezeşti în problema fratelui tău.

Era plăcut pe terasa casei domnului Lambert. Puteai vedea portul cu bărci, soarele apunând şi cerul incendiat. Faţa de masă şi cămăşile, părul, cât era, fluturau încet, iar femeia chiar părea frumoasă în bătaia uşoară a brizei.

Târziu a venit şi Pete Lambert, poliţistul. Domnul Lambert mai avea un băiat, plus fata sa din Atlanta, era o familie frumoasă, iar doamna Lambert încă se ţinea bine. Era probabil binişor mai tânără decât soţul ei. Ea se ocupa de pensiune şi aveau deja clienţi veniţi din nord – „din Vermont, îţi poţi imagina?”. Faptul că se înţelegeau vorbind franţuzeşte, l-a făcut pe Manuel să se întrebe: „Oare este o provincie canadiană, Vermont? Acolo se vorbeşte franceza.”

Pete Lambert era şef de secţie în Tampa. Avea 40 de ani pe-atunci, iar soţia lui cel mult 30. Chiar mama lor părea destul de tânără… Probabil nu era mama lor naturală. I se zicea Fran. Deci, când a venit era echipat încă, avea uniformă, centură, totul atârna greu, el însuşi avea aproape suta de kilograme. L-a văzut pe Manuel lângă tatăl lui şi a intuit că este mai mult decât un simplu turist.

–        Ne cunoaştem cumva?

–        Nu, a zis Manuel. Nu cred. Eu pe tatăl vostru (e ambiguă limba engleză când se vorbeşte de individ sau grup), domnul Lambert, îl ştiu.

A trebuit să-i spună cum s-au cunoscut, iar domnul Lambert, bătrânul, a acceptat că îl simpatizează. Este un băiat de treabă. Uite, îşi pierduse de curând fratele, poliţist în Miami. Ce zici?

S-a întins masa, iar Manuel a înţeles cine era noul stăpân al casei. Pierre, zis Pete, Lambert.

Interesul poliţiei din Tampa pentru cariera şi sfârşitul lui Emilio Villa ar fi putut declanşa atenţia poliţiei din Miami. Cel pe care l-au întrebat era omul lor sigur. E curios că existau asemenea legături în interiorul poliţiei, dar e bine uneori să fii atent şi la acest nivel. Nu poţi şti ce anume te paşte. Emilio Villa fusese bănuit că era o cârtiţă a mafiei drogurilor în C.S.I. De aceea e foarte posibil să fi fost executat chiar de colegii lui, poliţiştii. Asta e, într-adevăr, mai grav decât să fi murit la datorie. Şi cum să afli dacă s-a întâmplat aşa? Uneori se muşamalizează totul, deoarece este mai bine pentru echipă. Adevărul e ştiut doar de câţiva şi oricum nu mai poate fi probat. Totuşi, să fii împuşcat în cap de ai tăi, asta te duce cu gândul la corupţie generală. Poliţia trebuie să-i aresteze pe cei ce greşesc, nu să-i omoare! Se părea că au atins carapacea unei enigme fără cheie. Doar că lucrurile au luat o turnură nedorită. Să le discuţi cu un şef de poliţie, chiar dacă nu se dezvoltă pe moment, creează suspiciune. Pete Lambert i-a căutat identitatea şi a descoperit… implicarea într-un jaf destul de recent, petrecut în Miami. Tare prost fusese să-i ceară tocmai lui ajutorul!

Bătrânul Lambert a aflat primul de la fiul său şi a fost îndemnat să îl tragă de limbă. Discuţia dintre prieteni e sinceră, deoarece cred că pot avea încredere. Dar cât de prieten îi era Lambert, tocmai am zis. Nicicât.

Ferdinand Lambert era un individ cu multe feţe. Un joker. Nu-l ştiau mulţi şi nici măcar nu îl luau în serios, dar influenţa lui o depăşea pe a fiului (pentru a individualiza o persoană influentă). Era membru al unei cunoscute organizaţii subterane, „Les Anciens Familles – Vechile Familii”, iar acest lucru era ştiut de Pete, dar ţinut secret. Părea un sfat al bătrânilor, dar implicarea acesteia era mult mai întinsă. Mult. Se zice că aproba şi politicienii locali care puteau candida, până şi în Congres. Să afle ce anume  jefuise Manuel alături de cei doi tovarăşi ai săi nu a fost prea dificil, dar, când a auzit că erau amfetamine s-a schimbat puţin. Sute de kilograme de metamfetamine ascunse într-un bunker subteran!

–        Câte sute?

–        Poate una-două…

–        N-ai fost acolo?

Domnul Lambert dădea semne că vrea să se implice. Manuel se întrebă dacă nu vorbise prea mult. Vorbise prea mult, dar, până la urmă ce putea face în situaţia sa critică? Putea afla ceva despre ceilalţi doi, putea împărţi o pradă, sau îşi putea cumpăra protecţia. La fel de probabil, se putea încheia foarte rău…

A rămas în custodia familiei Lambert până s-a putut rezolva cazul, iar rezolvarea nu fusese în niciun fel prevăzută. Lui Manuel Villa nu i s-a permis să sărbătorească Anul Nou în libertate. A fost arestat chiar pe 31 decembrie, dus înapoi în Miami şi închis într-o clădire veche şi insalubră. Nu a aflat ce s-a întâmplat, nici nu a reuşit să vorbească despre conlucrarea sa cu poliţia, respectiv cu agentul Joana Pardo. I s-a adus ceva mâncare de cantină, cu apă, şi a stat două zile doar, după care a fost transferat într-o închisoare mai populată. Aşa a reuşit să ţină socoteala zilelor care treceau. Pe 18 ianuarie a participat la procesul său în care era acuzat de trafic cu droguri. A primit avocat din oficiu, acesta i-a spus, consultând un dosar, că este în mod evident vinovat, şi l-a sfătuit să-şi recunoască vinovăţia altfel riscă închisoarea pe viaţă. Nu era nicio cunoştinţă în sală, dealtfel nu era un proces public, i-a privit pe oamenii aceia care îi hotărau destinul şi a gândit subit la Providenţă. Deşi tot ce se întâmpla era o lucrare a lui Satan, i s-a părut că Dios îi zâmbeşte, că nu va rămâne cum se hotărăşte în acea zi.

 

Manuel Villa a fost condamnat la 18 ani de detenţie şi i s-a cerut transferul într-o închisoare de maximă siguranţă din Columbia. Acolo a ajuns pe 16 februarie, după un zbor cu avionul, apoi cu elicopterul. Era o zi ploioasă, cu vânt, iar elicopterul a pendulat periculos deasupra pădurii. Aterizarea a fost dificilă, dar au scăpat toţi datorită priceperii pilotului. Cu el au fost aduşi încă 5 deţinuţi, condamnaţi în acelaşi caz, o tâlhărie cu omor premeditat. Chiar şi aşa aveau parte de regim relaxat, în timp ce Manuel era încătuşat la mâini şi picioare, prins de un stativ să nu mişte, privit continuu de un gardian. Şi ce făcuse? El, nimic. Trenul lui se rătăcise. Deocamdată.

Directorul penitenciarului, señor Quido, a părut condescendent. I-a zis însă că nu va face concesii. Fiecare doarme după cum îşi aşterne. Făcuse trafic cu droguri? Să-i fie de bine. N-are să mai facă.

–         Aici, în penitenciarul de maximă siguranţă „Colonia forestal Chiqueritos”, nu se consumă droguri pentru că nu sunt permise vizite şi nu se primesc pachete. Atunci când vei primi vizitele rudelor, înseamnă că ai plecat de-aici. Ai meritat să pleci de-aici…

–         Ce ţi-a zis El Muerte?

–         Cine e „Moartea”?

–         Cine? Directorul, cine. El. Ce ţi-a zis?

–         Că îmi va fi bine dacă-mi văd de treabă.

–         De treabă? Ha-ha-ha-ha-ha! De treabă....?

Tovarăşul său de pat, Burrito, a continuat:

–         Ştii cum se cheamă puşcăria asta? Puşcăria morţii. De ce crezi?

Manuel Villa a hotărât să se metamorfozeze definitiv. Numele lui, care avea să intre în istorie, va fi Roque Dellanos. Celălalt va fi uitat. Rudele sale au murit, trecutul său, tot ce fusese s-a şters. Trebuia să supravieţuiască şi să iasă de-acolo. Avea un ţel. Răzbunare se cheamă. Pe omul acela cu nume de sandvici cu carne şi porumb, nu l-a luat în seamă. S-a interesat de şefi. Care e şeful din umbră al instituţiei? Mereu e altcineva decât directorul. Ernesto Caló, i s-a spus, El Niño – Puştiul. „Puştiul”? Cum să se impună un puşti în turma asta de brute? Dar să vezi că El Niño era chiar destul de copt, aproape bătrân. A înţeles mai apoi că supranumele îi fusese împrumutat de la fenomenul natural care influenţa clima terestră, El Niño, adică El Fenómeno – Fenomenul, şi nu refuza să-l numeşti astfel dacă, bineînţeles i te adresai cu „don”, Don Fenómeno.

Roque Dellanos deci, locuia într-o cameră alături de unsprezece maimuţe urlătoare, erau douăsprezece persoane, suprapuse în şase paturi etajate. Cu toţii aveau de lucru în junglă. Sloganul era „Nimeni nu mănâncă fără să muncească!”. De aceea orice revoltă, nervi, bătaie între inşi ori clanuri (se formaseră clanuri înăuntru) ducea la încarcerare, iar în carceră nu se mânca, deoarece omul nu ieşea la muncă. Câteva zile de carceră te epuizau. În fine, puşcăria în sine tot carceră se cheamă („carcel” în spaniolă), iar deţinutul încarcerat. Aproape toţi erau muncitori forestieri, deşi într-un mod perimat, iar treaba lor era să pună jungla la pământ.

Închisoarea era departe de civilizaţie, undeva în provincia Vaupes, în Amazonia. Sigurul vehicul ce putea ajunge la ei era elicopterul. Până şi copacii mari erau transportaţi de acolo cu elicoptere. Împrejur fusese defrişată pădurea pe câteva sute de metri, astfel încât toată închisoarea părea un bastion. Deţinuţii se gospodăreau singuri, aveau grădină de legume, cocină, o capelă şi erau păziţi de cincizeci de gardieni. Era o închisoare destul de încăpătoare. Putea găzdui o mie de puşcăriaşi, însă nu erau deloc atât de mulţi. Probabil un sfert.

Chiar prima zi după ce ajunsese acolo, murise unul strivit de copaci, iar altul fusese grav rănit. Roque nu era în zona de muncă, rămăsese la infirmerie pentru analize, i se luase mult sânge şi era aproape lipsit de vlagă atunci când au venit accidentaţii. Mortul murise deja, dar corpul său era subiect de studiu pentru doctorul Veher, un albinos cu ochiul drept imobil, iar Roque a pariat greşit că este numit Chiorul, i se zicea El Germano, Neamţul.

Lui Roque i s-a spus că Neamţul a înviat un om.

–        La fel ca Isus?

–        Dacă te-ar auzi preotul…

Preotul, padre Serano, muncea cot la cot cu deţinuţii, deoarece el însuşi era deţinut. Îşi mutilase abatele fiindcă îl surprinsese necistind neofiţii. Era om bun padre Serano însă ceilalţi deţinuţi nu erau. De aceea se ruga neobosit pentru iertarea păcatelor şi se purta ca Mesia în mijlocul iudeilor nerecunoscători. Un preot, în turma aceasta de păcătoşi, era tolerat. Desigur îşi lua înjurături de la făpturile acelea groteşti, Dios şi Fiul său îi părăsiseră, singura pe care o mai acceptau din Sfânta Famile era Maica Domnului, deoarece aproape toţi îşi aminteau de mama lor.

Padre Serano nu a venit cu mortul din pădure, încă părea viu, dar a fost solicitat la incinerarare. Cadavrele erau arse. Neamţul proiectase şi pusese să se construiască un crematoriu. Oricum, nimeni nu părea să se intereseze de soarta acestor nefericiţi. Viaţa sau moartea lor aveau aceeaşi valoare. Aici nu este vorba despre El Muerte, tartorul.

Nu toată lumea muncea în pădure. Dintre deţinuţi erau aleşi funcţionari ori servitori, bucătari şi oamenii de securitate – ei ajutau gardienii şi nu erau deloc mai blânzi.

La muncă se foloseau fierăstraie mecanice, topoare, joagăre, buldozere, deci unelte. Jungla era deasă şi ameninţătoare. Zgomotul echipelor de lucru era uneori întrerupt de urletele bestiilor sălbatice care o locuiau şi circulau poveşti despre un spirit însângerat al părdurii care cerea jertfe. E posibil să fi fost aşezări de băştinaşi în apropiere însă nu găsiseră vreo urmă. Se vorbea totuşi despre canibali şi despre ritualurile lor cumplite din care se salvase unul dintre deţinuţii legendari, Juan Sanchez, dar murise demult. Câteodată descopereau la apel că unul sau altul dispăruse şi nu avea să reapară vreodată. Să încerci să fugi în junglă era sinucidere. Dacă nu erai împuşcat de gardieni, mureai sfâşiat de fiare. Oamenii erau mai răi.

În foarte puţine cuvinte, acesta era universul în care fusese renăscut Roque Dellanos. Dincolo de el se afla neantul. S-a integrat chiar de a doua zi. A plecat alături de colegii săi de cameră şi a ajutat la doborârea şi curăţarea câtorva copaci. S-a întors cu mâinile pline de răni. Îşi făcuse botezul.

Nu era servită decât o masă pe zi şi aceea seara, după întoarcerea de la muncă. Mesele erau îngrămădite alături de bănci în sala mare a clădirii centrale, se întindeau la cină şi se strângeau după. Simplu. Erau două serii de hămesiţi. Roque Dellanos a fost în a doua, cea care strângea tot, spăla vesela şi punea mesele pe marginea sălii. În mâncare era şi carne, aveau porci, dar, a constatat, nu ajungea pentru a-ţi conserva energia să munceşti din greu. Trebuia să fie şi altceva, unii dintre oamenii aceia erau graşi, foarte sănătoşi, însă nu şi colegii săi de cameră. De aceea, probabil, unul era numit Burrito, altul Sancocho, altul Pollo… Pollo (care înseamnă „pui”) era cel de care ascultau toţi. Era tipul cu relaţii dincolo de grup.

Roque Dellanos n-avea de gând să ispăşească o pedeapsă abuzivă, 18 ani, înfrânt, departe de civilizaţie, de aceea a început să caute un mod de a scăpa chiar din prima zi în care a fost închis. Învăţase câte ceva în viaţă, căpătase nişte abilităţi, avea în cap să-i caute pe indivizii influenţi şi să le fie indispensabil. Şi asta cât mai repede. Nu există penitenciare din care să nu iasă nimeni. Măcar şefii ies, din când în când…

Trebuia să se hrănească mai bine. L-a întrebat pe Burrito cum de sunt deţinuţii aceia atât de puternici şi i s-a spus că sunt luptători. Sunt gale de lupte în zilele cu sărbători şi se pun pariuri pe ei.

–        Serios? Şi pe ce se pariază?

–        Cum pe ce? Pe pesos! Ba chiar pe dollars. Aici sunt şi americani. Tu ce dracului eşti?

–        Eu n-am niciun ban.

–        Pentru că nu ştii să faci comerţ.

–        Tu ai?

–        Vrei să mă furi?

Burrito era un om de patruzeci de ani şi chiar mai mult, n-avea decât patru-cinci dinţi în gură, dar îşi permitea să fumeze, prin urmare, cumva, făcea comerţ. Avea ceva de dat. Oare ce? Niciunul din grup nu era nou şi toţi se iniţiaseră în viaţa de puşcăriaş. Dacă Burrito nu voia deocamdată să-l ajute, a încercat cu Pollo:

–        Señor Pollo, învaţă-mă şi pe mine cum să trăiesc aici! Am nevoie de un maestru ca tine să mă pot descurca.  

–        Vrei să te întorci cu spatele la duş, hembra (femeie)?

–        Cum…?

Ce făceau oamenii ăştia la duş? Auzise, toţi află mai devreme sau mai târziu de obiceiurile sexuale din puşcării. Se chicoteşte când stai afară, dar să te afli înăuntru, nu mai e de râs.

Roque fusese hoţ şi luptător. Oamenii din cameră nu i-ar fi rezistat. Dacă toţi aveau bani, unde-şi ţineau banii? Puteau să şi-i ţină şi în rect, odată şi-odată tot îi scoteau de-acolo. Banii lor, sau altceva cu valoare, erau la „bancă”. Pollo instituise o bancă şi adăpostea într-un singur loc toată „averea” membrilor camerei. Cum reuşeau să facă bani? Roque a descoperit că zilnic unul dintre ei lipsea câteva ore şi revenea cu plante, rădăcini, ciuperci, ceva cu mustăţi, împachetate în frunze mari. Le băgau în haine şi veneau cu ele în clădire. De-acolo ajungeau în altă parte. Astea păreau să le aducă un venit. El nu se integrase încă. Nici nu avea de gând.

–        Burrito, cum poţi ajunge luptător?

–        Eu nu aş paria pe tine. Să ştii că poţi muri într-un minut. Oamenii ăia lovesc ca din tun!

I-a zis că pentru a ajunge luptător ar trebui să fie selectat de director. Dacă nu îl selectase deja, nu avea aptitudini. El Muerte se pricepe. El deţine banca şi câştigă întotdeauna.

Burrito era de opt ani în Chiqueritos. Violase o femeie în Cali. Ar fi trebuit să se elibereze deja, dar nimeni nu se interesase de el.

–        De ce nu vorbeşti cu El Muerte?

–        N-am avut timp.

O bazaconie. Directorul îi spusese lui Roque Dellanos că are audienţe luni şi joi pentru a vorbi, pentru a-i asculta pe deţinuţi.

–        Ai fost păcălit. El Muerte nu dă audienţe.

Roque era decis să-l abordeze deoarece nu putea rămâne alături de oamenii din junglă. Nu i se potrivea munca. Era mai rudimentar decât să dea sau să primească pumni în faţă.

După ce a vorbit cu Burrito, Roque s-a dus la primul gardian şi i-a zis că vrea o audienţă la domnul director Quido, însă gardianul i-a replicat să-şi vadă de treabă că directorul nu e dispus să primească deţinuţii când vor ei.

–        Azi este joi, zi de audienţe.

–        Ce ţi-am zis eu? Ţi-e dor de carceră, ori n-ai intrat încă şi vrei să ştii cum e acolo?

–        Domnule gardian, eu am făcut lupte acum câţiva ani şi doresc să devin luptător aici.

–        Ce zici?

Pe gardian l-a luat râsul.

–        Tu vrei să lupţi cu Gringo, cu Toro şi Matador? Îţi mai trebuie măcar o sută de kilograme să le ţii piept. Altfel mori. Aici se moare, nu e ca în America, la wrestling. A! Tu vrei să mori oricum? Crezi că se moare mai uşor aşa? Pot să te omor şi eu…

Ar fi rămas o glumă tare bună dacă puşcăriaşul nu insista.

–        Nu se dau audienţe, ce înţelegi? Am să vorbesc cu superiorul meu de tine. Cum ţi se zice?

–        Roque Dellanos.

Roque Dellanos a fost trezit în mijlocul nopţii, a fost scos în hol şi bătut cu nuiele până a fost coborât la subsol. După aceea a fost împins şi închis într-o cameră întunecată. Nu se mai putea ţine pe picioare şi s-a târât până ce a simţit peretele, să  poată sta sprijinit de el. Cei care l-au bătut erau gardieni deţinuţi. I-au arătat cum este să iei bătaie, dacă tot era dispus să o încaseze.

A aşteptat un timp, a stat lipit de peretele rece. I-a părut că mai este cineva înăuntru. A auzit zgomote şi a întrebat dacă este altcineva. Nu vedea, nu exista nici un fir de lumină. Mai târziu a auzit mişcare afară şi a strigat. Cineva a deschis şi l-a întrebat pe altul care îi era alături.

–        Aţi băgat pe cineva aici azi-noapte?

–        Eu nu ştiu. Se poate.

–        Mă numesc Roque Dellanos. Am fost bătut azi-noapte şi adus aici fără motiv, abia a putut spune…

Cei veniţi erau gardieni, iar unul dintre ei chiar şeful gardienilor, Ricardo Reyes.

–        Ce a făcut omul acesta, l-a întrebat pe gardianul-deţinut?

–        Am cerut audienţă la domnul director general. Ştiam că joi acordă audienţă.

–        Da? Cui a zis?

–        Mie. Când am ajuns în penitenciar mi-a zis că acordă audienţă luni şi joi.

–        Ce vrei să-i spui?

–        Vreau să ajung luptător.

–        Tu?

–        Am fost luptător. Ştiu să lupt.

–        Aha! Am să te susţin, i-a zis señor Reyes. Acum mergi la muncă!

A fost acel moment care i-a dat lui Roque Dellanos puterea de a munci. Colegii săi de cameră nu-l agreau, totuşi, văzându-i rănile care-i brăzdau spatele, au încercat să-l protejeze ziua aceea. Noaptea însă a fost trezit din nou de gardienii deţinuţi. A fost întrebat dacă mai vrea o audienţă ca azi-noapte şi a negat. N-o să vrea în viaţa lui audienţă. Dar n-au putut să nu-l lovească iarăşi. De data aceasta Roque Dellanos a ripostat. O ripostă împotriva gardienilor era egală cu o condamnare la moarte.

Gardienii deţinuţi nu erau echipaţi cu arme letale. Singurele lor arme erau bastoanele şi nuielele din lemn de quebrancho. E un lemn dur însă depinde pe pielea cui. Din nefericire pentru ei erau numai trei gardieni. Roque s-a reţinut să-i bată. I-a dezarmat şi-atât. Le-a luat bâtele şi i-a trimis să patruleze. Fără arme? S-au jurat că n-au să-l mai deranjeze. Dimineaţa însă a fost mare deranj. A fost mai întâi un apel general, apoi Dellanos a fost scos în faţa tuturor. Lovise şi dezarmase gardieni!

Señor Reyes a zis:

–        Să îl aruncăm pe acest bătăuş în arena cu luptători. Să vedem ce poate face în faţa campionilor. Luaţi-l!

Astfel s-a arătat om de cuvânt domnul Reyes, şeful gardienilor. Dar nu a făcut-o pentru a-i satisface o dorinţă, a făcut-o pentru a-l pierde.

Roque Dellanos era un bărbat încă tânăr când a intrat în grupul luptătorilor. Deşi puterea lui se împuţinase, ştia cum trebuie să te protejezi pentru a nu fi călcat în picioare de un adversar. Dar a avut puţin timp să se pregătească. Zilele de sărbătoare nu erau zilele religioase, erau zile laice, sărbători naţionale, aniversări ale şefilor de toate mărimile, cel mai mic fiind señor Quido. Totuşi, şi ziua de naştere a mamei sale era motiv de bătaie. Ce nu ştia Roque Dellanos, şi a aflat pe loc, luptătorii înfruntau la început deţinuţii indisciplinaţi, ca el. Abia la final erau duelurile între coloşi. Pentru a deveni luptător era de-ajuns să faci agitaţie, ceea ce făcuse.

Pentru luptă se îngrădea sala de mese cu panouri din bare de fier. Lupta era văzută de toţi deţinuţii, care făceau atmosferă şi aveau învoire să parieze oficial, dacă îşi permiteau. Unii chiar au câştigat. Banii le erau ţinuţi în conturi personale şi, teoretic, se primeau la eliberare. Deoarece lucrul acesta era nesigur, deţinuţii pariau între ei. Se împrumutau şi pariau. Astfel se vânduseră, mai toţi. Cui? Lui El Niño. Ce ştia Roque la început despre El Niño? Că era un tip foarte plin de el, gras, cu mustaţă, uşor grizonat, mereu însoţit de doi malaci. Şi a mai aflat ceva: „Nu e bine să fii arătat cu degetul de El Niño”.

Când a intrat în ringul de luptă nu l-a văzut pe El Niño. Nu era, dar asta însemna doar că nu-l interesa soarta lui. Că se putea muri acolo aflase. Însă, că soarta unui luptător era hotărâtă de El Niño, nu-i spusese nimeni. Şi se bănuia că luptele erau măsluite, dar… Cum rezişti viciului existenţei? Simţi că viaţa are un preţ pe care-l plăteşti! Altfel eşti mort deja.

Cum ziceam erau trase nişte grătare cu bare de fier dar şi saci cu nisip, aşezaţi în special la colţuri, ridicaţi la înălţimea unui om mediu. Roque nu a luptat cu cel mai bine cotat dintre luptători, ar fi fost discrepanţa prea mare, l-a avut concurent pe Hollen, un bărbos cu mult păr, cel de pe cap prins în coadă, nu prea tânăr, posibil trecut de 40 de ani, dar mult mai mare şi mai puternic.

Voinicii aceştia nu mergeau să muncească în junglă, aveau o sală de antrenament, Roque trecuse deja pe-acolo să fie puţin introdus în lucrare, însă tot ce văzuse ştia despre luptele între bărbaţi. Trebuia să loveşti mai repede şi mai tare cu pumnul şi piciorul. Nu aveai nevoie de strategii. De obicei o lovitură potrivită rezolvă meciul. Dar se puteau lua şi la trântă, să se pună jos. Acolo o încasau mai bine. Erau oameni grei, cumpliţi. Hollen, de exemplu, un malac de o sută treizeci de kilograme, avea un ochi vânăt, nasul spart, o cicatrice sub celălalt ochi şi câţiva dinţi lipsă. Nu se ocupa nimeni de protecţia figurii lor. Dealtfel luptau cu mâinile goale. Li se permitea să înfăşoare o cârpă pe mână. Doar atât. În picioare puteau purta orice. Fier să nu-şi pună. Revenind la adversarul lui Roque, obişnuia să privească fioros şi să scoată zgomot gutural. Striga tare şi icnea când lovea, iar dacă rata ori dacă era luat în braţe, îşi înjura omul: „Nenorocitule, scârnăvie, rahatule, crezi că-mi scapi? Uite barosul!”

Cu Hollen a fost uşor. Purta tricou l-a tras şi l-a rotit de-o parte, apoi i-a pus piedică. I-a prins mâna şi… nu a luat în seamă publicul, nu i-a rupt-o. A fost de-ajuns să-l vadă că se recunoaşte învins. Hollen a fost nefericit că nu a apucat să-l lovească. „Nu aşa merge treaba! Nu aşa luptă bărbaţii!” I-ar fi tras câteva în afara ringului. Fuseseră huiduiţi. Dar spectatorii nu aveau de ce să fie supăraţi. Niciunul nu pariase pe Roque. Niciunul? Cineva încasase potul şi oricât de misterios părea, nu era dificil de înţeles de fiecare. El Niño luase tot (minus partea directorului), dar nu aveai pentru ce să te superi. Nu a gândit nimeni că fusese măsluită până şi runda aceasta banală. De aceea era pariul mai incitant, pentru că nu ştiai ce este aranjat, trebuia să intuieşti chiar şi această posibilitate, iar oamenii nu se supărau. Dacă nu ar fi fost bătrânul fenomen, nici această distracţie nu s-ar fi ţinut.

Roque Dellanos a fost surprins, mai târziu decât toată lumea, auzind că Hollen îl lăsase să câştige. Cum se poate? El făcuse ceea ce trebuie făcut unui malac de aproape o sută cincizeci de kile.

–        Te-ai ales cu o oră de sex, a râs Hollen!

–        Sunt femei aici?

–        Pentru învingători se mai găsesc.

Nu văzuse femei în puşcărie şi nu se vorbea decât despre cele de afară. Ba nu. Erau vorbe despre alte moravuri. Trebuie să fii nefiresc, să ajungi de râsul lumii! Dar, cum de râdea omul acela de el…?

Avea altă celulă în care stătea singur şi se plictisea. Înăuntru nu era decât un pat, patul lui, altceva, pereţii goi, scrijeliţi sau pătaţi, gaura din pardoseală pentru necesităţi şi uşa încuiată de gardian. Niciun pic de libertate. După prânz, până pe seară, avea acces la sala de forţă. În sală erau trunchiuri de arbore, saltele, câteva momâi de lovit şi un ring unde puteai maltrata un puşcăriaş mai mult sau mai puţin vinovat, pus la dispoziţie de gardieni. Femei…?

În seara aceea, după prima sa luptă, a fost vizitat de Jesus, nu Mântuitotul, ci unul dintre goriloii lui El Niño. Acesta era liber să umble pe unde vrea!

–        Hai cu mine, a zis! Don Fenomeno vrea să te cunoască mai bine!

–        E supărat că l-am învins pe Hollen?

Roque nu ştia cum merg lucrurile în lagăr, nici cât de multă influenţă avea El Niño acolo. Jesus a lăsat uşa deschisă şi a luat-o înainte fără să-i răspundă. N-ar fi fost potrivit să refuze invitaţia, deci...

–        Ce droguri ai traficat?, l-a întrebat bătrânul care îl aştepta aşezat pe un scaun mare cât un tron.

Nu-i răspunsese la salut, ci l-a primit cu chestia aceasta. Şi dacă ar fi ştiut…?

–        Amfetamine. Sunt sigur că ştiaţi.

–        Cunoşti de unde proveneau?

–        Erau făcute în America, señor.

–        Don Fenomeno, au sărit doi dintre maimuţoi, dar bătrânul a făcut semn din mână să se calmeze.

–        Ce te-am întrebat eu? Da sau nu?

Roque l-a privit pătrunzător, i-a observat repede pe cei trei care îl înconjurau, doi în faţă, unul în spate, şi a zis:

–        Don Niño, s-ar putea să îţi spun lucruri pe care nu le-am zis anchetatorilor, totuşi nu o voi face sub presiune. Sunt obişnuit şi cu bătaia, am experienţă, rezist la tortură.

–        În cazul acesta, poate e bine să devenim intimi, a zis bătrânul nemernic.

Să nu pătrundem în descrierea unor fapte groteşti, e de-ajuns să ştim, noi şi mulţi alţii, că din ziua aceea Roque Dellanos i-a devenit intim lui don Fenomeno. Şi dacă pentru Roque a fost o trampă către apelativul „don Roque”, lui don Fenomeno a început să-i apună steaua. Şi tot din ziua aceea Roque l-a numit Papá, adică Tata, iar El Niño l-a numit Pollo, adică Puiu.

Încet, apoi tot mai repede, oceanul de întuneric în care intrase, din momentul în care fusese internat la Chiqueritos, s-a luminat. El Niño, bătrânul acela scabros, era… un veritabil dragon, iar El Muerte (cu toate feţele sale, între care şi a lui señor Quido), subalternul lui.

Roque a rămas o vreme între luptători, dar a fost protejat. Nu îndrăznea niciunul să-l lovească. Trebuia să-i roage, iar asta nu se mai văzuse pe un ring de luptă, astfel încât a hotărât să renunţe. Zvonul că El Niño are un nou protejat a ajuns degrabă la urechea directorului de penitenciar. Soarta celorlalţi protejaţi era binecunoscută de El Muerte. Niciunul nu supravieţuise, dar suprimarea sau dispariţia lor nu fusese simţită. Ceilalţi credeau că privilegiul de a fi apropiaţii lui El Niño îi eliberase. Da-da, erau toţi naivi.

După cum spuneam, am spus oare?, Ernesto Caló, zis El Niño, numit de apropiaţi şi don Fenomeno, era unul dintre cei trei jaguari care conduceau marele cartel de droguri din America Latină. Ceilalţi jaguari, unul mexican, altul bolivian, erau itineranţi, greu de localizat, dar, pentru El Niño erau singurii oameni în care avea încredere, în sfera afacerilor. Altfel… Se înrudiseră. Fiecare avea în grijă neamul şi familia altuia. Nu-mi spuneţi mie ce semnificaţie avea lucrul acesta!

Era El Niño într-atât de inert încât să nu iasă din ogeacul de la Chiqueritos? Ieşea, dar autorităţile îi luaseră urma şi oricât de corupte, erau şi nesătule, astfel că mirosiseră unde poate fi, iar apropiaţii lui El Niño deveniseră incerţi. Nu se încredea în nimeni şi îi tria periodic. Să fii lângă el era letal. Apropo, şi directorul de dinaintea lui señor Quido, era supranumit El Muerte, şi murise. Într-un accident, natural.

În junglă erau cinci terenuri cultivate cu coca şi un laborator bine echipat, aflat sub comanda lui El Germano, medicul penitenciarului. Roque i-a cunoscut pe toţi subalternii Fenomenului. Chiar pe cei dinafară.

Nu doar puşcăriaşii munceau la recolta de coca ori în laborator. Erau şi câţiva indigeni sălbatici, care nu cunoşteau civilizaţia. Nu ajunseseră nici măcar în penitenciar. În ziua când au văzut un buldozer, au crezut că venise în lumea lor zeul care urma să-i omoare pe toţi şi au aşteptat cuminţi să li se taie capetele. Văzând că au scăpat, i-au adus femeile şi copiii şi, pentru că nu părea mulţumit, i-au făcut incantaţii, au aprins candele cu plante mirositoare şi l-au supravegheat noaptea, până a fost luat de-acolo.

Cultura de coca era bine camuflată să nu devină vulnerabilă la căutarea cu sateliţii artificiali. Era riscant să duci echipamentul greu folosit la munca în pădure, însă altfel se nivela anevoie un nou teren. Drumul a fost acoperit.

El Niño nu era interesat de procesul în sine ce transforma plantele, sau compuşii chimici, într-o substanţă care inhiba sau exhiba ceva aflat pe cortexul creierului uman, el era un antreprenor. Nu de puţine ori a afirmat că oferă de muncă unui număr de zece mii de angajaţi. „Zece mii, am zis? Poate mai mulţi!” Dar în ce era angajată această armată de oameni? Exista vreun angajat legal? Ei bine… exista, deoarece pentru a funcţiona sistemul, erau necesare firme reale cu angajaţi legali. Aici ar fi vrut să ajungă Roque. Afară din lagăr.

Cum spusesem, exista un Polló când venise Roque în lagăr[2], era fostul şef de echipă, şi a auzit că fusese eliberat. A aflat de la cel numit Sancocho, iar acesta i-a zis că odată cu el a plecat, fără măcar să-i spună ceva, Burrito, şi îi fusese prieten.

Cei care îşi permiteau să vorbească lui El Niño, au fost nevoiţi să ţină cont de noul protejat. L-au numit señor Pollo, însă el a zis tuturor, chiar lui El Muerte, când a prins momentul, că doreşte să fie numit don Roque. Aroganţa unui personaj nou, fără altă protecţie decât a bătrânului, i-a adus duşmănii. Şi nu numai. Roque Dellanos s-a insinuat în sistem. I-a cerut lui Papá să-i permită să fie util. A înţeles până unde bate Sistemul. Departe. Până în Statele Unite, Canada, Europa şi Asia. Şi chiar Australia. Era o caracatiţă, o plagă ce funcţiona cu alianţe şi influenţă prin firme şi organizaţii neguvernamentale, iar în spate se traficau narcotice. Într-o asemenea afacere nu există siguranţă pentru nimeni. Atunci când fugi trebuie să o faci cu mult înainte să se afle că intenţionezi să fugi.

Deşi se aflau în plină junglă, nu erau izolaţi complet. Aveau nevoie de legături sigure on-line, care să nu-i deconspire. Iniţial s-a pornit de la penitenciar. Au primit învoirea să posteze o mică imagine despre existenţa sa şi o adresă email. Asta le permitea să folosească un server pe satelit. Ulterior au tocmit hackeri capabili să-i transfere, să le construiască adrese anonime, să-i scoată în lume curaţi. De aici şi-a construit Roque Dellanos întoarcerea. L-a cunoscut pe Terry Ryans, un tip despre care se ştia că lucrează la întreţinere. Părea un american din State, dar era, sigur, doar pseudonim. Altfel n-ar fi vorbit spaniola columbiană fără cusur.

–        De când eşti aici, Terry?

–        De doi ani. Da. Mai am un frate pe care îl cheamă Terry 2. Am fost confundaţi. El este implicat în falsuri. Eu nu. Am fost mereu băiatul cuminte, al mamei.

–        Să-ţi zic Terry unu?

–        Chung. Pe primul îl cheamă Chung.

–        Terry Chung?

–        Nu-nu, doar Chung.

–        De ce-ai ajuns într-un penitenciar secret, Chung?

–        Terry 2 a spart primul baraj de securitate al bazei de date a Serviciului chinezesc de securitate. Eu am spart al doilea nivel şi nu m-a crezut nimeni că am făcut-o. Tu mă crezi?

–        De-asta eşti aici.

–        Nu. Pentru că l-am spart pe primul şi nu este corect. Primul era deja spart…

–        Bine. Cred că eşti omul potrivit să mă salveze.

–        Cu asta mă ocup de doi ani. Am salvat deja cincisprezece inşi.

–        Ce vrei să spui?

–        Le-am refăcut identitatea.

–        Îmi arăţi şi mie cum?

Terry… pardon, Chung, era o persoană deschisă, în căutare de oameni care ştiu să-i aprecieze munca. Nu găsise până atunci. În domeniul securităţii pe internet nu cunoscuse decât persoane virtuale. Oricât de apreciată era capacitatea de a inventa o identitate fictivă, altfel zis de a crea alt nume oficial, ştiut doar de el, al lui, pentru el, în care să nu se implice părinţi, popi, naşi, diverşi alţii…, fiinţe presupus vii, cu care să-şi poată împărtăşi pasiunea, progresul, realizările, nu întâlnise. Cu Roque a putut discuta deschis despre posibilitatea de a-ţi face altă viaţă, de a realiza o fiinţă virtuală din programe care funcţionează de la sine, utilizând rutine, capabilă să lucreze în locul tău, să strângă o bogăţie virtuală, să te reprezinte în lipsă, etc. dar să asculte de tine. Părea suprarealist!

–        Arată-mi!

Chung i-a deschis adăpostul secret din podul clădirii vechi a penitenciarului. Acolo avea un culcuş, acolo îşi lucra, de câte ori se putea fofila, opera sa artistică. Realizase o hologramă. Cui îi trebuia?

–        Nu s-au mai făcut dintr-astea?

–        În asemenea condiţii?

–        Ce reprezintă?

–        Pe mine. Priveşte bine!

–        A! Este imaginea ta…? Este imaginea unui chinez.

–        Exact. Imaginea pentru noile acte biometrice de identitate. Se face cu un program special. Hai să mă cunoşti!

Da. On-line, Terry Ryans era cunoscut drept Chung Un. Oricum, şi primul nume era fals. Nu mai interesa cum fusese denumit iniţial. Chung Un era un tip domiciliat în Singapore, nativ chinez. Avea un apartament, familie, o fiică de 12 ani (TR, cel viu, nu era tânăr, avea poate 45 de ani), fusese angajat de o corporaţie şi lucra în IT. Întrebările erau:

–        Rudele şi familia, colegi, cunoştinţe, toţi sunt virtuali?

–        Da şi nu.

–        Cum se poate?

–        Chung Un lucrează efectiv pentru o firmă validă şi este plătit cu monedă virtuală. Pot deţine acte verificabile pe numele acestei persoane.

–        Dar nu eşti chinez.

–        Ştiu un truc pentru a schimba fizionomia.

–        Ce să cauţi în Columbia?

–        În vacanţă…

Terry Ryans, alias Chung Un, a devenit, iată, un personaj foarte important în viaţa lui Roque Dellanos. De-atunci s-au văzut de multe ori, până când această apropiere a devenit suspectă. Mai întâi Roque a fost întrebat de unul dintre bodyguarzii Fenomenului dacă ştie unde ar putea fi Ryans. Şi dacă lui şi-a permis să-i replice: „De unde să ştiu?”, lui El Niño nu a mai avut cum să-i spună la fel. „Am nevoie de băiatul cu internetul. Adu-l aici!” În ziua aceea Roque l-a găsit. Fusese bătut de gardieni şi ţinut o noapte în carceră. De ce? I s-a spus că señor Quido a fost nemulţumit de modul în care a curăţat latrina din camera personală.

Apoi, în altă zi, directorul închisorii l-a întrebat, cu un mic addagio:

–        Nu ştiu cum să-ţi spun… Don Roque sau El Polló…? Am auzit că ţi-au scăzut procentele la loterie. Hue-hue-hue-hue!

Ce schelălăit sinistru putea emite, Moartea!

–        Ce vrei señor Quido?

–        Tocmai am fost anunţat că îmi este trimis fratele aşa-zisului Ryans. Împreună sunt periculoşi, astfel încât unul dintre ei devine de prisos. Spune tu… Villa, pe care dintre cei doi ar trebui să-l păstrăm, sau la care să renunţăm?

–        Păstraţi-l pe cel care este deja aici, a zis repede Roque, trădându-şi interesul.

–        Hue-hue-hue…!

Asta i-a trebuit Morţii pentru a-i râde în nas! Tupeul lui Quido l-a siderat. Dacă îşi permitea, lucrurile puteau să degenereze rapid. Avea un mic emiţător/receptor care trimitea un semnal ce vibra un aparat asemănător aflat la Ryans şi îl anunţa când pot să se întâlnească. De data aceasta nu a primit răspuns şi a lăsat precauţiile. L-a căutat în atelierul său, apoi a întrebat de el, însă nu era. De-atunci nu l-a mai văzut… Fizic.

El Fenomeno i-a zis simplu că în seara aceea avea să lupte pentru el. Şi să câştige, desigur. Ce anume se petrecea, de unde plecase lucrătura? Nu a zis ceva. A tăcut şi s-a pregătit, însă nu avea multe de făcut. Muerte îl lucrase, părea evident. Muerte? Ori se plictisise bătrânul? Sau era altceva? De ce dispăruse Ryans? Nu se puteau dispensa de el…  Doar dacă se mai pricepea careva la ce ştia să facă. Terry 2?

Nu a mai putut ieşi până la lupta din seara aceea. Era aproape de miezul nopţii, la mijlocul lunii mai. Oamenii aşteptau să intre El Matador cu un luptător desemnat pe loc. Nu era greu să-l pui favorit, asta dacă nu lupta cu Torro şi atunci putea fi un pic nesigur, totuşi El Matador avea mai multe victorii. Cu una-două. Când s-a auzit că El Matador luptă cu Roque, zgomotul licitaţiilor s-a înteţit. Nu era dificil să observi cine e mai tare, dificil era să anticipezi rezultatul. De ce reapăruse don Roque în arenă, după atâtea luni? Oare nu căzuse în dizgraţie? Apoi, nu îl înfruntase niciodată pe Ucigaş (Matador).

Numitul El Matador era un tip mare, brunet, cu mustaţă, puţin cărunt, cam de vârsta lui Roque, adică aproape de 35 de ani. Ştia să lupte, fusese luptător profesionist înainte să fie închis, la început în Penitenciarul Central din Bogota, apoi la Chicheritos, după ce ucisese în bătaie un deţinut dincolo, şi nu orice deţinut, un fost politician încă foarte popular. Cum am spus, în lagărul Chicheritos, moartea în arenă (sau ring) nu se punea ca atare. Cum a apărut, şi-a dat jos halatul, a băut ceva apă, apoi şi-a stropit faţa şi părul, după care şi-a jucat puţin muşchii. Nu s-a uitat deloc la adversar. Când s-a dat semnalul de început, a venit direct şi i-a tras una cu pumnul în faţă…

Roque Dellanos. Despre el vorbim, da? Nu a fost surprins de acest atac. Îl văzuse de câteva ori pe Matador şi întotdeauna îşi începea lupta astfel. Ce nu ştia, nu reuşise încă să pătrundă cu judecata lui, cine îi dorea moartea? Niño, deoarece îi simţea repulsia, nu mai reuşea să o reprime, iar bătrânul era neiertător, sau fusese îndepărtat de o conspiraţie a celorlalţi, fiindcă aproape toţi îl urau?

N-am uitat că Roque Dellanos învăţase în tinereţe – pare nefiresc să zici „în tinereţe”, dar trecuse ceva de-atunci – „să ia bătaie”. Ştia cum să se salveze, dar să creeze aparenţa unei înfrângeri crunte. A reuşit de data aceasta să cadă greu, cu capul lovind pardoseala cimentată, cu faţa însângerată, nasul spart, ochii în agonie şi limba scoasă, gâlgâind sânge… „E mort! E mort!”, a strigat toată lumea, chiar Matadorul a crezut, deşi când a dat lovitura letală i s-a părut că adversarul eschivase, iar arbitrul judecător a oprit masacrul. „De-ajuns! Luaţi-l de-aici!”

A fost luat de picioare şi de mâini, cu capul atârnând, scos afară din clădirea centrală şi aruncat într-o baracă, de sus, la subsolul decedaţilor, o cameră sinistră cu deschidere la mlaştină, din care, se spunea, îşi procurau hrană aligatorii ce trăiau în râul din apropierea zidului. Uşor se scăpa de victime! Apoi erau date dispărute. Chiar dacă nu erau moarte, ar fi murit în mod cert, într-o zi două.

Roque nu era prea accidentat, şi-a revenit după ce a ajuns pe pământ, apoi a încercat să atragă un gardian acolo:

–        Te rog, te rog, te rog…! Dă-i inelul cu rubin lui don Niño! Am să mor acum şi nu i-am înapoiat inelul cu rubin… Te rog! Te rooog…!

A strigat cât putea de tare: „Au, mor şi nu i-am înapoiat inelul lui don Niño!” „Daţi-i inelul lui don Niño după ce mor! Au, au, au…!”

Inelul cu rubin? Cum să laşi inelul să fie înghiţit de crocodil? A fost auzit de gardieni şi lăsat până ce vaietele s-au stins. Atunci s-a deschis capacul şi cineva a strigat:

–        Mai trăieşti?

A răspuns ceva stins, apoi a fost luminat cu o lanternă.

–        Ridică mâna cu inelul!

A ridicat mâna şi celălalt a dat să o prindă. Atunci l-a luat el de încheietură şi a tras cu toată puterea. Gardianul avea o maceta şi intenţiona să-i reteze mâna. L-a lovit puternic şi apoi la dezgolit, s-a îmbrăcat, i-a luat maceta şi lanterna şi a urcat la suprafaţă. A încuiat uşa subsolului şi a mers direct la camera de gardă. Era prea evident că nu mai avea cum să rămână în lagăr. Singurul loc prin care putea ieşi în junglă era chiar subsolul decedaţilor.

Întrebare: Cine a supravieţuit unei evadări din lagărul Chiqueritos prin junglă?

Răspuns: Nimeni[3].

Singura legătură de transport între penitenciar şi exteriorul civilizat se făcea cu elicopterul. Unde să aştepte şi cât pentru a aborda un elicopter? Nu ştia să-l conducă, nu luptase în trupe de comando, n-ar fi putut convinge un conducător de elicopter să-l transporte doar pe el, în fine, cum se descurca după o deturnare…? Şi nu avea timp mai mult de-o oră să facă toate socotelile.

Camera de gardă era prinsă de clădirea centrală, dar era un corp separat de clădire. De fapt exista o uşă între cele două clădiri însă nu mai mult. De aceea gardienii deţineau alte camere în clădirea centrală astfel încât să îi poată supraveghea pe deţinuţi. Tot în clădirea centrală exista o cameră a gardienilor-deţinuţi. Camera de gardă propriu-zisă avea un antreu, un armoir cu rastel, closet, duşuri, un vestiar, un depozit cu haine şi o sală de relaxare, folosită şi ca sală de mese. În acel moment erau şase indivizi în sala de relaxare, de fapt toţi, exceptându-i pe cei aflaţi în locurile de supraveghere şi individul care venise să-şi ia inelul. Cum acela o făcuse fără învoire, spusese totuşi unui coleg şi acesta se pregătea să plece chiar atunci când a intrat Roque. Şi-a ferit faţa şi privirea, iar când a fost întrebat dacă a luat inelul, a făcut semn să iasă din clădire. L-a lovit în cap cu tocul pistolului şi l-a prins înainte să cadă, apoi l-a aşezat înăuntru pe o bancă. Afară putea fi văzut de cei aflaţi în posturi de santinelă. Avea nevoie de o carabină, de două revolvere, încărcătoare, hrană şi apă potabilă. Toate luate în mod silenţios.

Rastelul avea un lacăt şi l-a spart punând poala tunicii pe el să fie înăbuşit zgomotul, a luat un încărcător cu gloanţe din vestiar şi o pâine din făină de porumb. Nu a găsit nimic mai mult decât un rucsac şi s-a grăbit să revină la subsolul decedaţilor. De-acolo putea să meargă spre râu.

În văgăuna neagră a subsolului nu era nimeni. Gardianul plecase de-acolo. Probabil ştia alt loc de ieşire… Avea lanternă, a luminat locul. A mers până ce apa i-a ajuns la piept şi nu avea habar cum să iasă pentru a ajunge într-un loc uscat. Îşi ţinea lucrurile sus, în mâini. I-ar fi fost bună o busolă. Dar cum să o vadă în felul acesta? Abia apoi a gândit că era expus atacului unor animale sălbatice. La naiba, este un animal prost dotat omul, chiar dacă s-a echipat cu armament!

 

A ştiut că este încă în penitenciar când a simţit cum partea de sus a camerei atinge apa. A trebuit să se scufunde şi a putut ieşi pe partea cealaltă, în râu. Afară se simţea curentul de apă, dar nu vedea aproape nimic şi deja apa era adâncă, aproape cât el. A auzit un plescăit puternic şi a gândit că foarte aproape poate fi un aligator, ceea ce l-a grăbit să înainteze de-a lungul zidului. Animalul, dacă era vreunul, nu l-a atacat şi a ajuns lângă mal, dar asta nu înseamnă că apa era mai puţin adâncă, totuşi s-a prins de crengi şi a ajuns sus, foarte înnămolit şi obosit. Epuizat, tremura tot şi ca un făcut s-a pornit ploaia, o ploaie puternică, torenţială, cu fulgere şi tunete. A şi văzut unde se află, nu departe de zidul penitenciarului, însă deja în junglă, la intrarea în junglă. A gândit că poate fi chiar în acel moment urmărit de o fiară flămândă şi singurele lui arme certe, care nu făceau zgomot, erau maceta şi un pumnal. Maceta era şi o unealtă bună deoarece voia să-şi facă plută. Înainte de toate însă, a simţit cum îl pătrunde frigul. Era noapte-noapte, era ud, împrejur toate erau ude, nimic nu îl proteja de apă şi se lăsase deodată frigul, simţea cum îi roade încheieturile, cum îi strânge oasele… „Sunt într-o pădure ecuatorială, la naiba! Mâine va fi cald.” Lanterna, unde e lanterna…! Rezista la apă. A căutat copaci pentru a face o plută. Cum să o lege? „Ah! Nu se poate munci noaptea!” Să urce într-un pom. Unul mare. Doar jaguarii ar fi ajuns la el. Avea două pistoale în rucsac. Şi dacă va cădea din copac? A călărit o creangă mare… Ploaia se oprise, el s-a încălzit un pic după efort, apoi a încercat să aţipească…

Jungla este un loc plin de zgomote suspecte, deşi mai suspect ar fi să nu auzi niciun zgomot. Atunci ai putea presupune că ai devenit masa unei vietăţi carnivore. Auzea uneori, pe-aproape tot felul de sunete, de foşnete, de plescăituri, era în apropierea râului, dar a încercat să rămână în loc, fără să aprindă lumina lanternei. A înţeles că se apropie ziua când şi-au pornit cântarea păsările. Apoi, încet-încet s-au trezit maimuţele… Când a văzut în lumină locul unde se afla a înţeles că nu îşi putea permite să rămână acolo. Dacă deja se observase lipsa gardianului, şi o legau de el, probabil se alarmaseră toţi. S-a dus mai departe şi a căutat câţiva pomi drepţi, dar nu prea groşi, i-a prins cu liane… Aproape toată ziua a muncit să facă o plută şi când s-a aşezat pe ea… În fine, el era prea greu. Flămânzise şi era însetat. Băuse apă de pe frunze, dar nu-i ajungea. Apa râului era periculoasă. A redus lăţimea plutei şi a înălţat-o, apoi şi-a dat drumul pe râu. Se făcea seară şi urma să îşi petreacă o noapte pe râu, ducându-se unde se scurgea vecinul murdar şi leneş al penitenciarului de maximă siguranţă „Colonia forestal Chiqueritos” din care abia evadase.

Îşi prinsese un lemn lung în spatele plutei, cu rol de cârmă, de care se putea sprijini să nu cadă. Râul şerpuia în meandre astfel încât îl zăpăcise de tot şi nu înţelegea încotro se duce. Cât i-ar fi trebuit să plutească – dacă nimic nu se întâmpla pe traseu? O lună? Mai mult, mai puţin? Şi cu ce se hrănea în acest timp? Probabilitatea de a mânca ceva era mai mică decât să fie mâncat el însuşi. În afara instinctului nu avea niciun fel de experienţă de supravieţuire în sălbăticie. Era într-atât de obosit încât a adormit greu şi s-a deşteptat când pluta s-a izbit de ceva, iar el a căzut cu totul în apă. Era legat de cârmă şi a întors pluta cu fundul în sus. Nu s-a înecat doar pentru că a rămas prins de gât în hamurile rucsacului şi când a simţit că îşi pierde răsuflarea a reuşit să le taie fiindcă avea cuţitul la îndemână. Rucsacul căzuse sub băţul cârmei. A încercat să întoarcă pluta dar n-a reuşit. A pierdut puşca, revolverele, pâinea rămasă, lanterna, dar a salvat maceta. S-a aşezat pe partea cealaltă a plutei şi a tăiat braţul lung al cârmei. Totul s-a petrecut deoarece se apropiase de mal şi pluta se izbise de un buştean căzut în apă. Era noapte întunecată şi ce se întâmplase fusese un coşmar negru. Când intra în apă uita de crocodili, peşti piraña ori colosalii şerpi anaconda. Încerca doar să nu se înece. Dacă ar fi fost conştient de pericole ar mai fi stat el pe o plută fragilă dusă haotic pe undele unul râu amazonian?

Spre dimineaţă a început să plouă din ce în ce mai tare. Lemnele plutei s-au îmbibat şi au ajuns sub nivelul apei. Atunci a observat Roque un crocodil mare, întreg, apropiindu-se uşor. Nu doar carabina îi lipsea, energia începuse să-l lase. Cât de gustos putea fi pentru o reptilă acvatică? Nu era mai bun decât o capră, un peşte, altceva. Nu-l putea lăsa să-l prindă în colţi. Poate ar fi fost mai bine să sară pe el şi să-i spintece burta. Ba nu. Ar fi pierdut şi maceta. După ce a încetat ploaia crocodilul s-a plictisit. A rămas în apropierea malului. Poate nici lui nu-i era deloc bine. Avea nevoie de hrană, de apă potabilă. A l’inferno! Todos los demonios! Încălzeşte vreun pic să înjuri? Da. E sigur. Ajută. Ajută… A-a-a! Roque a gândit să cânte, să n-adoarmă. Şi avea nevoie de un loc, să acosteze pentru a încerca să căute ceva de mâncare. Să mănânce… să bea apă… Pomii intrau în râu, în altă parte malul era abrupt, copaci căzuţi… Luntrea se desfăcea. Încet, lemnele se îndepărtau şi s-a văzut nevoit, vrând-nevrând, să acosteze. Dacă ajungea la mal unde ar fi putut merge? Nicăieri. Trebuia să păstreze lemnele pentru a reface pluta însă nu a reuşit. S-au prins într-o rădăcină apoi s-au desprins şi el s-a rostogolit în apă. A fost puţin atins de tăişul macetei, altfel… pumnalul avea teacă… A tras de el să poată merge prin apă fără prea mult zgomot. Apa nu era foarte adâncă, îi ajungea până la piept, dar era asaltat de insecte şi parcă nişte ţânţari uriaşi. Îşi pusese vestonul pe cap, s-a prins cu mânecile sub bărbie, dar nu, era imposibil să înainteze şi să lupte cu ele…

Ce căuta el acolo şi ce voia să facă? A mers câteva ore… Ce sunt acelea ore…?

„Să schimb timpul. Ştiu… O zi pe oră şi minutul ţine cât ora. O oră o zi şi… Minutul cât ora…” Lângă el a ajuns o maimuţă. De unde…?

–        Cine eşti?

–        Badarique, magul tău. Te-ai pierdut în junglă, muchacho! Nu ai învăţat să frânezi?

–        Ce? Să frânez ce?

–        Trenul… Şi vezi, te sărută Geana, pe nas…

–        Pe nas? Ce am pe nas?

–        De toate.

–        Poţi să-mi arăţi cum să ies de-aici?

–        Te-ai gândit la amazoane?

„Să mă gândesc la amazoane. Cum să mă gândesc…? Unde…?”

Femei fără ţâţa dreaptă care urăsc bărbaţii…! A privit mai bine maimuţa. Avea coadă. Îl certa cu voce ascuţită. Şi ce făcea? Parcă ar fi fost prinsă într-o reţea de liane.

–        Cum ai ajuns acolo?

–        Dar tu? Eu merg cu tine. Unde te duci, vin şi eu. Nu ştiai?

–        Tu îi cunoşti… Tu îi cunoşti pe mama şi pe tata… Spune-mi că o duc bine...

Oare maimuţele sunt comestibile? Dar cum să o înşface de-acolo? Ar putea să-l muşte… şi se simţea destul de bolnav…

–        Piticule? Piticule, nu ai apă? O sticlă mică, uite, doar… Apă… De când nu mai plouă…

–        Ai uitat că a plouat azi noapte?

–        N-am putut să strâng apă… Cum ziceai că te cheamă?

Roque Dellanos simţea că a ajuns la capătul drumului. Mişcările sale erau atât de chinuite! Era ţinut, chircit, întors, legat, răstignit,… „Ce-am făcut? Niciodată nu e mulţumit, Dumnezeu! Acum stă deasupra junglei. Înăuntru nu e teritoriul lui…”

 

A văzut-o iniţial pe bunica. „Ce face bunica? E mică şi mai uscată, are o sută de ani şi a înviat…” Bunica râdea. Nu mai avea niciun dinte în gură! „În paradis se vorbeşte altă limbă. Nici spaniola, nici engleza, nici… Nici araba… Altfel…”

Bunica i s-a adresat râzând. A gesticulat cu mâinile amândouă. Îi arăta ceva şi râdea. El stătea întins, gol, în văzul bunicii şi… În jurul său erau cinci-şase femei. Şi câţiva copii. Toate şi toţi erau dezbrăcaţi asemenea lui. Stătea pe un fel de masă rotundă construită din crengi de lemn, într-o încăpere, nu foarte mare, dar încăpătoare. Prin deschiderea către exterior a intrat altă femeie, înarmată cu un arc, încinsă peste şolduri cu un brâu dintr-un material ţesut. A intrat şi a pornit să râdă cum făceau toate (şi copiii). A înţeles că îi priveau falusul. A vrut să se ridice, dar îl dureau încheieturile membrelor. Era întins pe masă, prins de mâini şi picioare. Le-a rugat să-i desfacă legăturile însă nu înţelegeau ce spune. A dat din cap, arătând spre mână… Nu, nu aveau voie…

„Amazoane? Sunteţi amazoane?”

Unde se credea Roque? Amazoanele s-au născut aproape de Grecia antică, nu în jungla Amazonului. Oricum nu era înţeles fiindcă ar fi râs şi de-asta. Nu îi spusese Badarique? „Să te gândeşti la amazoane!” Ce-o fi vrut să-i spună? „Bunica” s-a apropiat să îl descânte. Avea câteva răni pe corp, parcă îi crescuse o carne putredă, verzuie, ca ciupercile. A înţeles că era o cremă abia după ce „Bunica” l-a mai uns o dată. I-a vorbit amical însă ce voia să spună a fost intraductibil. Spuneţi că omul este imperfect? Cine a zis că este perfect? Că se aseamănă lui Dumnezeu… E interpretabil.

Cât a stat Roque să-i treacă bubele, a fost supravegheat de femei. După ce s-a vindecat şi s-a spălat astfel încât să fie mulţumită „Bunica”, a primit permisiunea să iasă din adăpost. Astfel a putut să cunoască toţi membrii tribului.

„Iriruru” era un minitrib de minioameni. Toţi erau mărunţi dar, bineînţeles, cu înfăţişări clasice de amerindieni, adică aveau nasuri mari şi acviline, aveau capete mari şi corpuri aparent fragile. Că nu erau deloc fragile a aflat repede şi Roque Dellanos, oaspetele lor de moment. De moment trebuia să fie! Nu avea deloc sentimentul unei izolări totale, imposibile. Şi ce putea face acolo?

Tribul Iriruru avea deocamdată o populaţie dezechilibrată, adică prea multe femei, datorită înfrângerii în lupta cu un trib apropiat, care decimase populaţia masculină. De ce nu îi eliberaseră ceilalţi? Pentru că erau buni de mâncat. „Şi voi mâncaţi oameni?” „Buni-buni.” „Pe mine de ce nu…?” „Boală…” N-a reuşit să le înţeleagă limbajul prea repede. Le-a surprins mişcările şi a învăţat unele expresii. N-ar fi fost prea dificil, dar avea nevoie de timp. A fost iniţiat în vânătoare. Principala preocupare a bărbaţilor era vânătoarea. Deşi plină de vieţuitoare, jungla era periculoasă şi nu le aducea mereu destulă hrană. De aceea căutau zilnic alte locuri unde să pună capcane. L-au învăţat şi pe Roque cum se pun, se supraveghează şi cum se recuperează, cu sau fără pradă. Apoi a învăţat să folosească sarbacana şi arcul. Toate vârfurile erau înmuiate în venin. Şi veninul era letal imediat, lent sau nu. Totul trebuia ştiut. Exista chiar antidot. A învăţat de unde se ia şi cum se păstrează.

A fost îndrumat să se împreuneze cu mama tribului, numită Riru, pentru ca fiii să aibă puterea lui, să îi poată învinge pe duşmani. Nu erau împerecheaţi şi nu aveau sentimente familiale sau parentale. Copiii stăteau împreună, iar femeile îşi alegeau partenerii. Părea să fie o societate matriarhală, deşi, într-un fel, bărbaţii îşi impuneau voinţa. Totuşi, primau nevoile mamei Riru, o femeie de 30 de ani, nu mai mult.

Roque nu făcea parte din acel trib şi nu era deloc sigur că nu va fi sacrificat dacă oamenii aceia vor rămâne fără hrană. Avea nevoie de o ieşire, iar acea ieşire nu putea fi decât tot în jos, pe râu. Dar la râu nu mai ajunsese, iar irururezii nu păreau interesaţi de pescuit. L-a întrebat pe unul care se numea Gera (citeşte Hera) dacă îşi aminteşte unde l-au găsit pe el. I-a arătat cu degetul undeva şi a gândit să plece la vânătoare în direcţia pe care i-o arătase. Şi dacă ar fi pierdut o zi? Mai mult?

Bărbaţii din Irururu se temeau de zeul malefic al apei, o divinitate care se trăgea probabil din crocodil, dar nu aveau aceeaşi frică de şerpii veninoşi, de broaşte ori de insecte veninoase. De pume sau jaguari, da. Jaguarii negri simbolizau moartea care vine pe neaşteptate. Niciodată nu plecau singuri să lucreze ceva, ori să caute capcanele. Aveau nevoie de arme grele, capabile să străpungă lemnul, lianele, să deschidă drum. Unde oare îi rămăseseră hainele şi armele, maceta cu pumnalul? A întrebat, dar nu a primit răspuns. I-a zis şi mamei Riru. I-a explicat de ce ar fi fost necesare şi i-a părut că a înţeles deoarece le-a cerut pentru ea. Când le-a văzut erau foarte degradate. A trebuit să caute nisip pentru a scoate parţial rugina. Nisip… Unde găseşti nisip în junglă?

Aborigenii foloseau lemne tari, grele, oase ascuţite, pietre dure, sparte. Armele din metal îi speriau. Roque le-a arătat cum poate fi folosită maceta pentru a tăia lemne şi pumnalul pentru a ascuţi săgeţile ori acele proiectilelor lansate de sarbacane. A gândit să facă o plută solidă. A ales trei oameni să-l însoţească până la râu. Au mers de dimineaţa până seara. Acolo şi-au făcut culcuşuri în arbori. Dimineaţa au descoperit că unul fusese luat atât de repede şi de silenţios de un animal nocturn, probabil de un jaguar, încât s-au îngrozit înţelegând că putea fi oricare dintre ei. Şi-au făcut suliţe lungi, şi au lucrat cu teama că pot fi oricând înşfăcaţi de prădător. Nu au putut termina treaba, era imposibil să o încheie într-o singură zi, s-au grăbit spre tabăra tribului şi au ajuns târziu în noapte. Acolo au avut altă neagră surpriză. În absenţa lor, sediul tribului fusese atacat de războinicii tribului apropiat şi fuseseră răpiţi doi bărbaţi, patru femei şi cinci copii. Ce puteau face? Cum să se împotrivească tribului vecin? Singurul lucru înţelept pe care-l puteau face, acum, după ce le fusese găsit sediul era să se mute de-acolo. În plus, au hotărât să-l trimită pe Roque să recupereze prizonierii. Era cel mai mare, avea putere, dacă se grăbea îi putea prinde din urmă… Şi unde să îi caute? S-au dus încolo…

Roque a acceptat cu condiţia să fie foarte bine înarmat. A primit tot ce a vrut, armele sale, sarbacane, un arc, mici poţiuni de veninuri înfăşurate în frunze şi toate prinse într-o ţesătură lucrată de femei. „Voi unde mergeţi?” „Aici rămânem până te întorci.”

Probabil voiau să scape de el. A prins tot ce avea de un brâu şi a plecat, iniţial unde i se arătase, apoi către râu. A mers o vreme noaptea, apoi a urcat într-un copac. A reuşit să doarmă cât de cât şi a plecat dimineaţa pe drumul deja degajat, prin care fusese cu o zi înainte. Asta l-a făcut să câştige timp. Când a ajuns la locul unde a lucrat alături de ceilalţi doi, totul era la fel cum lăsaseră. Pluta era mult mai mare decât cea făcută de el, problema era să găsească un loc să o poată lansa deoarece pe unde venise era imposibil. A înnoptat în acelaşi loc în care fusese ucis unul dintre oamenii săi. A trebuit să-şi construiască ţepuşe împrejur şi liane care să-i arate dacă umblă un animal prin apropiere. Animalul chiar a trecut pe-acolo şi ar fi fost victima lui dacă nu ar fi luptat să-l împingă jos cu ţepele. A trebuit să-l caute, jaguarii nu renunţă uşor la pradă, dar uneori stau o vreme ascunşi. A găsit o pantă de unde să-şi împingă pluta legată, cum ziceam mai mare şi mai sigură. Şi-a luat câteva frunze mari să se protejeze de ploaie, era practic dezbrăcat şi noaptea nu era deloc cald.

Nu a mai gândit la bieţii irururi, asta era viaţa pe care o primiseră, el avea de mers către civilizaţie. Lucrase alături de Terry Ryans, alias Chung Un, să-şi creeze o identitate certă. Tot ceea ce realizase funcţiona de la sine, se dezvolta singur şi îl înlocuise fără greşeală. Singura sa grijă era să se salveze. De-aici înainte avea speranţe.

 

Când a urcat pe plută era plină zi. Râul se umpluse de buşteni care-l blocau pe alocuri şi trebuia atenţie sporită, dar odată cu scăderea vizibilităţii şi-a spus că nu ar fi prea rău să găsească un loc să rămână peste noapte. A văzut un arbore agăţat de altul şi a gândit că acolo nu pot ajunge marile feline deoarece ar trebui să înoate, dar jaguarilor nu le e teamă de apă, iar Roque nu ştia lucrul acesta.

Foarte de dimineaţă, încă înainte să se lumineze de ziuă, i s-a părut că aude valurile apei plescăind mai tare şi a avut intuiţia că poate fi un animal mare în apropierea plutei. Atunci a surprins o umbră neagră aproape de el. A ridicat spre el una dintre suliţele de lemn pe care le ţinea alături. Fiara a fost însă prea grea şi a rupt-o. S-a înfipt în el cu o gheară şi l-a prins cu dinţii de cap. În acelaşi timp Roque îi înfipsese pumnalul în inimă şi l-a răsucit. Animalul a căzut şi l-a tras în jos. A ieşit greu din colţii săi. Era grav rănit, sângele lui se amestecase cu al bestiei şi întindea pe râu un covor roşu. Nu ar fi fost imposibil să fie acelaşi animal care încercase să-l surprindă cu o noapte înainte. Sunt capabili să îşi urmărească victima, deşi umblă pe apă… Sau nu era. Jaguarii sunt animale singure. Nu se plac unii pe alţii, nu sunt plăcuţi nici de alte animale. Sunt admiraţi doar de oameni pentru blana lor.

Se luminase de ziuă şi putea să-şi panseze cumva rănile. Ar fi trebuit să le sutureze, să le coasă. Pierduse sânge, se simţea slăbit, dar nu-şi permitea să rămână pe loc. Trebuia să meargă înainte, să nu se mai oprească. A trecut ziua aceea, apoi altă noapte şi a intrat în altă zi. Ploaia care a venit l-a spălat şi i-a potolit setea, dar starea lui de slăbiciune s-a agravat. Foarte târziu, parcă prea… a fost văzut de trei pescari, dintr-aceia care se filmează că fac nu ştiu ce performanţă prinzând peşti rari. L-au văzut când reveneau la bază, o cabană veche de lemn construită într-un mic cătun în care locuiau câţiva oameni care trăiau din comerţul cu peşte şi ce altceva se mai putea oferi. Eventual femei. Era un fel de avanpost al civilizaţiei, deşi prea murdar şi departe de lume.

Omul acela distrus, gol, cu fiara alături, a creat un eveniment care i-a şocat pe toţi, deşi văzuseră şi auziseră bizarerii de când se aflau acolo. În locul acela nu exista medic dar puteau solicita o vindecătoare aborigenă care locuia în apropiere…

După cine ştie cât timp, Roque Dellanos şi-a revenit dar… nu mai era acelaşi om. I se strâmbase faţa, avea cicatrici adânci în obraz, până pe frunte, îi rămăsese pieptul brăzdat de ghearele fiarei. A lăsat localnicilor în dar pielea de jaguar apoi a plecat în locul unde se aflau pescarii metişi. Cei trei albi care îl salvaseră nu mai erau demult acolo.

Putea muri de foame. Nu avea ce face. Nimeni nu avea nevoie de serviciile sale. Era slab şi desfigurat, toţi se fereau de el. Nici măcar să vorbească limpede nu reuşea. Dar, un lucru era pozitiv, se afla în Columbia, nu în Brazilia, iar râul lui curgea spre marele râu Vaupes. Nu existau mijloace de transport, doar câteva bărci sau pirogi, nu putea comunica prin satelit, în cazul unei catastrofe nimeni nu putea fi salvat. Să plece de-acolo singur părea imposibil. Măcar de două-trei ori pe an veneau exploratori de departe, în căutare de senzaţii neobişnuite, de distracţii extreme ori descoperiri senzaţionale în sălbăticie. Unii căpătaseră chiar un viciu şi erau cunoscuţi deja, alţii veneau conduşi de călăuzi profesionişti angajaţi de societăţi de turism, deci trebuia să-i convingă să-l ia de-acolo oriunde în ţară. Era nevoit să-şi refacă biografia, să se prezinte cumva, să-şi poate spune credibil povestea.

Îşi găsise un loc unde putea mânca şi rămânea peste noapte, la bordelul amenajat într-o baracă făcută din trunchiuri subţiri de lemn, acoperită cu frunze de palmieri şi preşuri mari ţesute rar, în loc de pereţi. Oamenii îl goneau pentru că îi speria şi le plângeau copiii, dar acolo putea să se ocupe de treburile murdare. Nu erau multe târfe, maximum zece, numărul lor varia în funcţie de nevoi. Femei să se prostitueze erau destule. Unele aveau familii cu mulţi copii, chiar soţi, în fine, numai beţivi. Toţi erau beţivi, şi femeile. În plus circulau vesel sifilisul şi gonoreea. Efectul civilizaţiei!

Una dintre târfe, numită Fenu, şchioapa (avea o mică problemă la mers), era mai afectivă şi îl proteja cumva, îi oferea de îmbrăcat, uneori fructe, îl ajuta să vorbească. Doar ea înţelegea ce spune şi se străduia să îl corecteze. Bineînţeles că încerca din răsputeri să vorbească bine însă nu reuşea. Atât buza de sus cât şi limba îi fuseseră sfâşiate. Ar fi trebuit să se strâmbe altfel…

A trecut timpul şi într-o zi, atunci nu ştia când (chiar dacă, într-un fel, ţinea cont de trecerea fiecărei zile, crestându-le pe pomi), a reuşit să vorbească, destul de coerent, unui ghid care adusese un grup în adâncimea junglei, şi i-a zis, aproximativ, astfel:

–        Sunt un om bogat ajuns, după atacul unui jaguar, în această situaţie cumplită din care nu pot ieşi decât dacă plec de aici, oriunde, într-un oraş civilizat. Te rog să mă ajuţi! Scoate-mă de aici! Am să-ţi plătesc transportul imediat cum îmi recuperez identitatea. Te voi răsplăti, te rog să mă crezi!

Pentru omul acela era desigur o problemă să alăture indivizilor pretenţioşi o sperietoare umană, dar a avut un pic de inimă şi l-a recuperat la întoarcere. L-a lăsat, în trecere, în Mitu şi nu i-a cerut nimic, deoarece nu-l crezuse.

Mitu este capitala provinciei Vaupes. Are bănci, catedrală, aeroport, este o localitate modestă, construită într-o zonă defrişată a pădurii. Defrişările sunt mari aici şi se extind.

Roque Dellanos s-a dus la primul poliţist pe care l-a văzut şi i-a spus că nu are acte, a fost desfigurat în junglă şi are nevoie de ajutor. A cunoscut puterea programelor iniţiate de Chung Un pe internet. Nu ar fi reuşit să se refacă altfel. A primit, la poliţia din Mitu, o carte provizorie de identitate pe numele Roque Dellanos, care îi permitea să-şi facă un cont în bancă şi să transfere bani. Ştia unde trebuie să meargă şi ce are de făcut. A luat avionul către Medelin. De la aeroport a mers la un hotel din Patio Bonito, numit Estelar. S-a cazat într-o cameră la etajul 10 şi chiar de a doua zi a căutat un doctor priceput la chirurgie facială. Apoi şi-a refăcut planurile. Trecuse de 39 de ani şi arăta ca o ruină de peste şaizeci, oricum s-ar fi gătit. Nu reuşise să se ferească în spelunca în care trăise de bolile transmise sexual. Băuse şi el, şi uitase. Uiţi tot când bei, mai rău, ţi se degradează mintea. Şi-ţi pare că nu! După fiecare deşteptare din beţie te crezi mai grozav. Dar uiţi din nou… Îşi păstrase parola pentru a intra în programele construite pe net, tatuând-o sub o bucă a dosului. Cine ar fi putut să ştie ce este? Sălbaticii aceia? Cât de hotărâtor părea tot ce gândise Chung Un! Iar pe el a reuşit să-l recupereze tot în mediul virtual. Era acolo şi creştea continuu, dar... Mai era în realitate, viu? Asta nu avea cum să afle, deoarece Chung Un nu era abilitat să-şi caute alias în afara netului. Doar dacă Terry Ryan ar fi vrut, dar nu a primit semnale de la acesta.

La cinci zile de la dispariţia sa, programul a iniţiat deconspirarea lui Ernesto Caló şi a tuturor celor care îl slujeau în lagarul Chiqueritos. A trimis mesaje credibile către FBI, iar serviciile americane, inclusiv CIA, au început să caute tot mai adânc până au descoperit plantaţiile din jurul penitenciarului. Armata columbiană a fost atrasă într-o aplicaţie în junglă care a dus la arestarea unui cap al cartelului drogurilor, numit „Cartelul jaguarilor”. Acesta a fost „exportat”, ulterior, în Statele Unite şi izolat acolo pentru restul vieţii. Astfel de oameni consideraţi extrem de periculoşi sunt păstraţi la recluziune. Nu văd alte persoane decât pe gardieni când le aduc masa ori vreo asistentă medicală care-i sedează dacă sunt deplasaţi la infirmerie. Nici că au fost scoşi din celulă nu trebuie să ştie.

Pe Roque nu-l mai interesa soarta acelei dihănii, el gândea încă la viitor.

 

*

 

În Columbia sunt trei clinici de chirurgie facială, una în Bogota, alta în Cartagena de Indias şi a treia în Barranquilla şi o armată de doctori cu cabinete în acest domeniu. În cazul clinicilor, mai de calitate părea cea din Barranquilla, totuşi era prea îndepărtată. A pendulat între a merge într-o clinică, unde ar fi fost cazat până se încheia tratamentul şi a fi tratat de unul dintre doctorii cu cabinet în Medelin. Se simţea presat de timp. A fost la dr. Pedro Hoyos. Avea referinţe, programul i l-a recomandat. Domnul doctor s-a speriat puţin văzându-l. Nu avusese un caz atât de grav, dar… el era doctorul, avea destule posibilităţi, era blindat teoretic şi în mod sigur îl putea rezolva. Lui Roque nu i-a plăcut. El avea o gaură în obraz de i se vedeau dinţii şi trei văi trase dinspre claviculă către abdomen, iar omul acela părea interesat de îndreptarea nasului şi a sprâncenei.

–        Cum îndreptaţi asta?

–        E dificil. Trebuie adus obrazul astfel şi veţi rămâne cu un rictus…

–        Aţi mai făcut?

–        Eu nu, dar voi fi secondat de un doctor cu experienţă în astfel de operaţii (…)

A optat pentru internarea într-o clinică, unde a stat o lună. După ce s-a încheiat spitalizarea a rămas cu acel rictus, despre care îi vorbise precedentul doctor, care probabil ar fi putut să îl rezolve mai bine, sprânceana stângă nu a fost ridicată de-ajuns, în plus a căpătat un tic al pleoapei şi nici măcar nasul nu şi-a revenit la forma iniţială, se turtise şi rămăsese cu urme vizibile lăsate de colţii fiarei. Oricine îl ştia pe Manuel Villa nu l-ar fi recunoscut. A devenit şi fizic acel Roque Dellanos. Puţini îi auziseră numele, folosit de când fusese salvat pe un vas în Caraibe.

Imaginea sa facială era greu de uitat. A purtat ochelari şi un plasture construit special, aşezat pe colţul gurii. Uneori îi curgea salivă şi nu simţea, de aceea avea nevoie să se privească des, dar, în principal, să-şi păstreze cumpătul în orice situaţie, să fie calm în public. În cadrul intim, cine îl cunoştea, nu avea decât să-l accepte. Au succes monştrii umani… Fascinează!

Roque Dellanos a gândit că poate intra în afacerea cu droguri luând locul lui Ernesto Caló, deoarece îi cunoştea colaboratorii externi. Aflase deja unde locuiau membrii familiei lui Boris Guerero, altul dintre cei trei jaguari. Locuiau în Patio Bonito, de aceea se mutase şi el aproape… Dar nu. Nu avea destui bani care să-i permită fie să-şi construiască reţea, să-şi afle o „ţeavă” (cum se zicea în argou), nici măcar să-i ia prizonieri pe membrii familiei lui Guerero. Cartelul Jaguarilor se regrupase după ce unul dintre capi fusese închis. Devenise bicefal. Nu se cerea, deocamdată, un alt cap. Poate dacă „Fenomenul” ar fi evadat. Şi se lucra la asta.

Guerero era la Memphis, în SUA şi purta nume evreiesc, se chema Saul Kramer. Dealtfel, niciunul dintre fraţii săi nu se mai numea Guerero (părinţi nu mai avea), nici fiii, cei doi veri şi membrii familiilor lor. Rămăsese doar ca simbol. Descoperindu-l pe Saul Kramer, programul i-a urmărit subalternii şi a găsit membrii familiei ultimului „jaguar”, un bolivian (poate am spus înainte), Padre Gustaviedra, un popă excentric. Nu puneţi întrebări nepotrivite, fraţii mei! Fusese excomunicat între timp.

Ce poţi face cu mulţimea de bani care te asaltează, adunaţi dintr-o afacere ilegală? Încerci să-i cureţi, să-i „speli”, altfel spus. Saul Kramer avea o afacere în domeniul muzical. Memphis a fost şi a rămas un paradis al muzicii afro, dar încet-încet s-a insinuat acolo şi muzica latino. Această intrare în domeniul artistic îi oferise o piaţă grozav de ramificată, cu artişti în căutarea muzei sau iluziei. Şi muza este o iluzie? Până la urmă rămâne căutarea opulenţei. Toată gargara, talent, notorietate, se sparge în desfrâu, iar pentru extaz a fost inventat… fumul alb-gălbui, „Supremul”! Nu şi-l permite oricine.

Pe Roque l-a traversat ideea să se întoarcă în United States. Fusese alungat de-acolo? Venise timpul răzbunării. Cât să mai aştepte? Ramolismentul bătea la uşă…

Dacă s-ar fi căutat în baza de date biometrice, probabil se putea constata identitatea persoanei decedate într-un centru de reabilitare, Manuel Villa, cu cetăţeanul Roque Dellanos, dar aici se aplică, grozav de nimerit,  apologul autorului de scenarii fluviu, D. G. Brown… stai, nu, nu-mi şopti… J. B. Martin?: „Cine-i mort, mort rămâne!” Las-o-aşa! Ce să mai dezgropi?

Pentru a reveni în Estados Unites, Dellanos avea nevoie de paşaport cu viză temporară, pusă la ambasadă, după un chestionar privitor la necesitatea şi natura vizitei. Roque Dellanos a devenit om cu afaceri în IT. IT-ul, tehnologia informatică, mai de-a-ntregul zis, este, actualmente, domeniul cel mai căutat şi, probabil, cel mai falsificat între toate. Poţi cumpăra uşor câteva programe ce pot fi dezvoltate de doi-trei tineri. Apoi mergi iute la simpozioane, târguri IT, iar America e mama lor…

Care putea fi sursa aparentei prosperităţi a lui Roque Dellanos vreţi să întrebaţi? Roque a încercat să nu atragă atenţia autorităţilor columbiene asupra lui. Era destul de marcat fizic, orice publicitate l-ar fi făcut prea vizibil. Câştigase ceva din tranzacţiile cu devize virtuale, învăţase bine cum să facă profit, dar, deocamdată, se îndatorase la bănci în numele firmei, pentru sume care îi permiteau, cel puţin, să facă un zbor, două spre State. Ce voia să rezolve acolo? Avea o listă… în cap.

Dellanos s-a dus direct la Memphis să îl cunoască pe Saul Kramer. Firma lui, „Fernando Limes & Co Ltd”, lucrase un program de creaţie muzicală folosibil on-line. Cine era Fernando Limes? Ce de întrebări? Nimeni. La Memphis se organizase un festival de creaţie muzicală. Acolo trebuia să meargă şi el. Acolo ar fi trebuit să-l găsească pe Guerero, alias Kramer. Îi ştia figura actualizată. Şi a mers. Cu escală la Atlanta. Cu această ocazie şi-a amintit de întâlnirea providenţială cu prietenul său Dominic. Oare ce mai făcea? Era timpul să îl caute. Avea nevoie de un om de încredere. Ar fi putut să-i dea semnal că este în America de Nord…

Îşi reţinuse cameră în West Memphis, care este în statul Arkansas, pe partea dreaptă a Mississippi-ului (dacă priveşti spre vărsare), nu în Tennesse, acolo unde stă centrul oraşului, deci aproape de un cazinou bine ştiut în zonă, Southland Casino Racing. Acest local deţinut cândva de Delaware North, a fost vândut unei firme anonime, cu o denumire neobişnuită, Copperland Joy Atlanta. Saul Kramer era acţionar – nu direct, prin intrepuşi – al acestei companii şi asta spune totul despre legalitatea tranzacţiilor sale. Dar totul curgea corect, chiar pentru acerbii taxman-i locali.

Roque Dellanos, ajunsese spre seară la hotel, era mic dar curat înăuntru, şi-a pus bagajul în dulap şi imediat a plecat spre Downtown, unde avea întâlnire cu un locotenent al lui Guerero, despre care avea informaţia că este şi proprietarul unui studio de muzică latino. Mergea la el după ce îi solicitase întrevederea prin telefon, sunând la sediu. Se ducea, altfel zis, în audienţă. Nu cunoştea foarte multe despre omul acela, dar îi văzuse poza, şi purta un nume cât se poate de comun, Smith.

–        Hello, mister Smith, i s-a adresat, dar ştia că îl cheamă Romero!

Şi chiar avea mutră latino, deşi era sărit de 50 de ani şi părea mai bătrân datorită unui defect de vedere care îi afectase puternic un ochi – purta ochelari cu lentilă foarte groasă, la dreptul.

Mister Smith, care nu era de fel un înger, s-a speriat de „dracul” din faţa sa. Îl mai văzuse oare undeva?

–        Eşti din Columbia? Cunosc pe cineva de-acolo. Lashebo, dac-ai auzit!

Cine nu auzise de Lashebo? Era un star. Lansase un hit puternic… Nu despre el avea chef să vorbească.

–        Domnule, am venit la tine deoarece doresc să vorbesc cu domnul Saul Kramer şi ştiu că îmi poţi mijloci o întrevedere cu el.

–        Cu domnul Kramer? Ce treabă am eu cu… De ce nu îl cauţi personal?

–        Personal îl caut, dar prin tine. Am o informaţie care îl va interesa, şi e vorba de o situaţie care se poate schimba brusc.

–        Da? Despre ce e vorba?

–        Am o firmă specializată în programe profesionale muzicale. Se pretează la toate studiourile moderne. Mă urmăreşti? El… te urmăreşte.

–        Hm!... Ce zici?... Cum?... Cum te cheamă?

–        Dellanos. Cu doi „l”.

–        A! Nu eşti rudă cu… Da. Am să văd. Poate vorbesc… Nu. Vino la festival! Ne găsim acolo, la prânz. Poate luăm şi prânzul, ştii? Localul „Linda”, după ora 1 pm.

Pentru Dellanos, care ştia să „împrumute” maşini şi o făcuse deja, să acopere distanţele (deoarece aşa zisul festival se derula în sud-est, în zona latino aflată la 30 de mile distanţă de Memphis), nu părea o problemă, dar a fost prins de o temere şi s-a gândit să nu meargă direct la hotel. S-a dus la cazinou. Era de presupus că va fi căutat. Să vorbeşti despre un şef de mafie, acolitului său… E periculos.

Cazinoul este destul de întins, arată acceptabil, şi e deschis noaptea. Când a sosit era aglomerat  numai cu automate pentru jocuri. Desigur, atracţia adevăraţilor jucători este oferită de mesele de joc şi crupieri, angajaţi care intermediază norocul. Există şi-aici dar, parcă, prea puţine. „Nu e ora potrivită”, şi-a zis. A fost rapid acostat de o tânără care l-a întrebat dacă a mai venit şi cunoaşte obiceiurile casei ori are nevoie de ea, să-i spună tot. Dacă era doar în vizită trebuia să plătească o taxă în care primea şi un jeton albastru (blue chip) din partea casei, să-şi încerce norocul. Era în vizită şi a acceptat povestea tipei. A stat un pic la bar şi a băut puţin whiskey. După el intraseră doi indivizi, un negru şi un alb, albul cu pălărie de cowboy şi mustaţă mare. Nu l-au privit, au trecut pe-aproape şi s-au aşezat la automatele de păcănele (machine-slots). Oameni ca ei nu joacă aşa ceva! Era bine să dispară. A întrebat-o pe fată câte intrări-ieşiri există în cazinou. „Numai una”, i s-a zis.

–        Nu există ieşiri de urgenţă?

–        Ba da, dar sunt închise. Nu este cazul să stea deschise. Unde e urgenţa?

–        Vreau să scap de nişte urmăritori.

Femeia nu a prea înţeles. Nu erau decât zece-unsprezece persoane înăuntru şi toate obişnuite ale localului. Să-i dea drumul pe o uşă laterală? Dacă urmărea un jaf?... La ora asta? Avea nevoie de un angajat care se ocupa de ordine înăuntru. A venit un negru gras îmbrăcat într-o ţinută de gardian de zoo. Deja stratagema lui Dellanos devenise indiscretă. Să le ia dracul de idei proaste! I-a pus jetonul în mână omului de ordine şi a plecat pe unde venise. A trebuit să alerge deoarece îşi lăsase maşina departe, tocmai pentru a nu fi filmat.

Statele americane, Tennesse şi Arkansas, sunt des vizitate de vânturi puternice numite tornade. Uneori, aceste vârtejuri ating Memphisul şi fac distrugeri mari. Era o astfel de seară, cu alarmă de tornadă, tocmai pregătită să se formeze aproape de partea vestică a oraşului, iar vântul care se simţea tare a luat pălăria de pe capul mustăciosului, apoi i-a desfăcut părul prea lung, provocându-i un deranj nedorit când a ieşit în grabă, urmându-l pe Roque Dellanos. O pălărie ca aceea nu se dăruie oricui, nici vântului, aşa încât cei doi urmăritori au cheltuit atâta timp cât să îl piardă din priviri pe omul care le fusese dat. Se dusese sigur încolo, dar mai departe nu existau repere. Pentru ce nu-l urmărise doar negrul… Jerry?

–        Jerry, unde ţi-a fost capul? Prostule! Stupid man!

Astfel se gratula pe sine şi se dădea cu capul de volan şi-apoi se lovea cu palma peste frunte. Nu era la prima abatere de felul acesta. I se găsiseră câteva grame de lichid seminal într-un caz de viol, iar şeful intervenise unde trebuie, să se piardă. Erau totuşi împreună, el şi namila de Bill, nu-i filma… Cine-i filma? Toată esplanada din faţa cazinoului era continuu observată de patru camere de filmat. Cum le-o fi norocul! Poate îl găsesc pe individul acela dacă iau la control fiecare stradă…

Roque luase maşina din preajma altui hotel şi a lăsat-o aproape. Făcuse oare bine să încerce abordarea directă a unui cap de cartel? Probabil nu. Uite că îşi stricase somnul liniştit!

 

Toată noaptea a urlat vântul. Dimineaţa s-a văzut cât stricase. Crengile copacilor se adunaseră în stradă. Nu chiar toate, dar destule. Maşinile de curăţat nu ajunseseră la hotelul Norto când cei doi căutători ai lui Roque Dellanos au descins în faţă şi au cercetat cu atenţie automobilul a cărui imagine le rămăsese în minte. Un Range Rover verde cu pete bej. Trebuia să fie pe-aproape şi stăpânul lui. Bill a venit din hotel cu o poveste aiuritoare. Vehiculul fusese închiriat de un american blond din Kansas care plecase de ieri împreună cu nevastă-sa. Aveau şi copilul cu ei, încă de şcoală primară. Maşina era proprietatea hotelului, dar fusese mutată de vânt cincizeci de yarzi. Destul de curios! Celelalte rămăseseră în loc.

Multe li se mai întâmplaseră, dar aici părea caz de intoxicare. Omul furase probabil maşina. Deoarece obişnuiau să fie poliţişti în timpul alocat profesiei – în ziua aceea de duminică erau liberi – au considerat că pot cerceta automobilul. Ce voiau să găsească înăuntru? Ceva pierdut de individul acela ciudat. Da. Se vedea bine cum o pornise!

Roque Dellanos nu îşi lăsase nici măcar fumul de ţigară înăuntru. Scosese tot. Şi preşurile. Şi tot ce îl putea acuza că fusese în ea. Purtase mânuşi, nu a lăsat amprente. Şi-a imaginat că urmăritorii săi puteau fi poliţişti corupţi. A ieşit repede şi a plecat de-acolo înainte să se afle unde stă. Mare minune că nu ştiau deja! Despre oraşul acesta se cunoaşte că e plin de negri şi că rata criminalităţii e foarte mare. Intrarea unor latinoamericani aici, unde totul pare controlat de negri, la fel ca în sud-estul ţării, este periculos, dar, ca peste tot, e bine să cauţi alianţe. Că alianţele sunt făcute să se desfacă, well, intervin aşa-zişii desperados, asasinii plătiţi. Negrii spun că sunt crackers, albi blonzi vopsiţi să pară negri, iar cei care îi laudă le zic „the Phantoms”, adică… înţelegeţi! De prins, nu sunt prinşi niciodată aici, la Memphis. Undeva… poate în afara ţării. Zic „poate”. Mai degrabă deloc.

Prin Memphis te poţi plimba cu troleul (troleul e un vehicul electric care circulă pe şine, de obicei pe centrul străzii) de la nord la sud, est la vest, şi invers, doar în statul Tennessee. Dai un dolar şi vezi oraşul. Găseşti chiar multe restaurante cu mâncare mexicană. La drept vorbind nu e mâncarea preferată a lui Roque Dellanos, dar într-un asemenea loc întâlneşti oameni cu origini apropiate care ştiu limba spaniolă.

A căutat un local cu nume spaniol, „Linda”, adică „Frumoasa”, un bistrou cu terasă şi s-a dus la o masă aşezată atât de discret încât să poată observa strada şi localul. Acolo se ţinea „Festivalul muzicii latino”? Serios? Ce-i drept, localul avea clienţi, dar nu era vreo sărbătoare. A comandat o bere şi a întrebat dacă a fost programată întâlnirea şefilor unor studiouri muzicale. „Aici nu”, i-a zis chelnerul tânăr. La „Rizzo”, poate. Acolo se-adună uneori.

–        Şi unde-i „Rizzo”?

–        Mergi încolo! O iei pe strada aceea şi-apoi prima stradă la dreapta. Acolo e.

A mulţumit băiatului, însă a rămas în loc. La masa lui s-a aşezat Bill, omul mare şi blond, care purta o pălărie cu boruri largi.

–        Ai încurcat-o urât, i-a zis fără introducere! Eşti un indian străin şi deja te-ai pus pe făcut infracţiuni!

Roque l-a simţit pe celălalt în apropiere. Erau parteneri… Se pare că Smith-Romero îi pusese pe urmele sale. Jerry intenţiona să-l ia prin surprindere şi să îl imobilizeze. Roque ţinea un tub în mână, l-a îndreptat spre el şi i-a suflat un ac în gât, apoi s-a întors spre cel din faţa lui, care tocmai îşi scosese pistolul din teacă, şi a făcut acelaşi lucru.

Jerry a venit pe-o parte, parcă i se făcuse rău şi căzuse de pe scaun, iar Bill s-a lăsat cu capul spre masă. După ce a salvat pălăria blondului, Roque s-a dus la negru ca şi cum ar fi vrut să ajute. La fel au sărit încă doi oameni. S-a întors la masă, a lăsat banii de bere, era client serios, şi a plecat.

Roque a gândit că ospătarul fusese plătit sau ameninţat de poliţiştii care îl aşteptau. A ieşit foarte iute şi s-a dus la maşină unde a stat un sfert întreg de oră. Atunci a sunat telefonul lui Bill. Luase telefoanele şi actele policemen-ilor. Bill deci, era superiorul.

–        Ai rezolvat, gata?

–        Da, am rezolvat. Tu unde eşti?

Individul a tăcut puţin:

–        Bill, tu eşti?

–        Da.

–        Pune dracu’ telefonul pe video, să te văd!

–        Nu pot. Mi s-a stricat. L-am scăpat pe jos.

Celălalt nu a aşteptat să termine ce-a spus. L-a sunat pe Jerry.

–        Jerry, tu eşti? Ce se întâmplă?

–        Nu, tot Bill sunt. Pe unde stai Smith? Nu mă constrânge să te caut!

–        Vete a la mierda[4], a scăpat-o Smith în limba spaniolă! I-am trimis să-şi facă treaba, nimic mai mult…

–        Romero, i-a vorbit Roque în spaniolă, de ce ai putea scoate mai mult de la mine torturându-mă? Ascultă! Spune-i şefului să mă primească! Spune-i că merit! I-am fost intim lui Ernesto Caló, don Fenomeno.

–        Tu crezi că nu ştie, dizgraţiatule? Ştie că eşti un nemernic de zombie. Nu? Nu? Aşa e?

–        Ah! A aflat El Muerte de mine?

–        Cine?

–        Ce mai contează? Spune-i capului că şi-a pus în pericol familia.

–        Care?

–        Familia din Columbia…

Romero a tăcut şi-apoi a închis brusc legătura. Nici Roque nu mai putea rămâne în loc. A plecat spre noul său adăpost. Locuia în apartamentul unui particular, undeva în Uptown, pe o stradă roasă de ploaie şi vreme, într-un bloc cu două nivele. Când a vrut să intre a simţit că nu e tocmai firesc, deşi aparent părea, cum se prezintă uşa vecinului, iar când aproape sunt schimbări, e bine să fii în gardă. Nu avea nicio armă, exceptând cele două sarbacane, una foarte mică, cealată pentru distanţă dublă, dar acestea nu păreau a fi, pentru un ignorant, altceva decât două tuburi banale. Otrăvurile erau bine separate şi aşezate în linie într-o cutie, în ace speciale fabricate din os, care le împrăştiau în momentul pătrunderii sub piele. Altfel nu era nicio teamă…

Să încerce uşa sau mai bine nu? Atunci a sunat telefonul lui Bill.

–        Señor a decis să te vadă. Vezi ce-i spui pentru că de-aici n-ai cum să te mai salvezi!

A împins uşa. Nu o lăsase deschisă. Parte din lucrurile sale erau aruncate pe pat. Avea destulă minte să nu îşi lase înăuntru valorile, actele şi lucrurile necesare. Oricum nu avea siguranţă că le poate apăra chiar dacă le ţinea strâns în braţe. Le păstra într-un seif la bancă. A fost prima sa grijă…

Cineva îi furase din lucruri. Nu era în hotel, nu avea cui se plânge. Poate vecinii fuseseră… Dacă…? A privit pe geam să-şi vadă maşina, apoi şi-a îndesat degrabă ce mai avea în valiză şi a fugit afară. Ce e pe-aici? Îi luaseră măştile pe care obişnuia să le poarte uneori. Puţin înainte să iasă din clădire a văzut piciorul unui individ care îi pune piedică, iar când s-a oprit a apărut în faţa sa. Avea una dintre măştile sale pusă pe faţă şi un pistol în mână.

–        Unde te grăbeşti mexicanule? Ai venit aici şi nu ne spui cine eşti? Şi de ce-ai venit? De ce-ai venit în casa noastră?

Era negru, masca lui Roque îi acoperea doar nasul şi sprâncenele.

–        Nu mi-a spus nimeni că este casa voastră. Eu am plătit cât mi s-a cerut pentru trei nopţi de cazare.

Lângă negrul înarmat s-a aşezat altul. „Şi dacă sunt drogaţi, ce-am făcut?” Din spatele său, abia a putut să audă, un tip l-a lovit în cap cu o rangă. Voiau să-l ucidă? Şi dacă voiau să-l ucidă pentru ce o făceau? Nu există o faptă lipsită de motivaţie. Nici măcar cele bestiale, exceptând nebunia şi, poate, narcomania. Tot o manie…

L-au lăsat întins pe Roque jos, în hol. L-au căutat de bani, au luat ce avea în buzunar, exceptând tuburile pe care le-au aruncat în apropiere. Acele sarbacanelor erau înşirate într-o cutiuţă, nu au interesat. L-au lovit cu piciorul în faţă şi peste coaste. Mort sau nu, ce mai conta, era scos din joc…

Când şi-a revenit Roque, era sânge peste tot. Fusese târât pe hol ori se târâse singur… Se afla într-o cameră… A reuşit să se îndrepte şi să nimerească uşa toaletei. Acolo şi-a văzut rana. I s-a părut că ţeasta îi e crăpată. A tamponat-o cu un prosop, şi-a pus apă rece la ochiul drept. Nu mai vedea cu el, într-atât era de tumefiat. Din oglindă se zgâia un tip deformat, bătut bine. Avea nevoie de intervenţie medicală de urgenţă. Pe cine să întrebe? Cum? Cine era cu adevărat, ce făcuse…? Ce făcuse? Ce făcuse?... Stai aşa! Unde se afla? Era casa lui? Nu era casa lui… Nu era… Nu?

 A văzut un copil în hol…

–        Cochio? A-qui tetete… ve ui!

Era un copil de negru. A apărut de undeva o negresă.

–        A-a-a! Ce este cu omul ăsta aici? Oh, sheet! Mi-a umplut casa de sânge! Gus, cine-i ăsta? Ştii?

–        Nu mamă. L-a lovit Rock cu un fier în cap.

–        Rock? Rock?... Vai de mine, mă ucide copilul ăsta! Mă omoară înainte de vreme! Unde e beţivul de taică-tău?

–        Pesemne la Tricket’s, în bodegă, ma’.

–        Să-i ia foc bodega lui Tricket! Acum! În momentu-acesta! Ce mai stai? Fugi să-l aduci aici! Dacă vine poliţia îl bagă pe prostu-ăla zece ani la întuneric! Şi-aşa e întunecat la minte. Nu-i scoate Iisus prostia din cap… Oh Jesus, oh Jesus! Ai milă de familia mea, Doamne…! Ah! Şi dacă moare în casa mea?

Femeia a ieşit în coridor şi a bătut la uşa altui apartament. A deschis o femeie tânără.

–        Johanna, Johanna te rog să mă ajuţi! În casa mea e un alb care trage să moară. Ajută-mă să-l transportăm la spital. Te rog! Îţi rămân datoare, draga mea!

Cealaltă femeie nu se aştepta la o urgenţă. Abia venise şi îşi pregătea masa, se auzea ceva sfârâind pe plită…

–        Johanna, în tine mi-e nădejdea! Niciunul dintre indivizii pe care îi am în casă nu merită să le zic om. Sunt nişte ticăloşi…! Şerpi, târâtoare,…

–        Taci Maddie! Stai că vin!... O-oh God! Ce e cu omul acesta? Parcă l-am văzut aseară… Nu stă în apartamentul lui Kenny Ross? E chiar deasupra. Am auzit când deschidea… Stai că îşi revine! Domnule…! Domnule! Poţi să mergi? Te sprijin cu umărul… Hai!

Roque a fost dus la maşina Johannei care şi-a întins un plastic pe locul unde l-a aşezat. După aceea a reuşit să îl transporte la Memphis Medical Center înainte să-i moară în braţe lui Maddie. În Uptown e un spital de copii şi probabil nu-l primeau acolo. A strigat un brancardier să-l ia fiindcă este foarte grav. Nu voia să aştepte (şi cu atât mai puţin Maddie care de altfel a reuşit să dispară), dar a fost reţinută să dea declaraţii. Pulpa ei de curcan pe care voia să o pună la cuptor şi cartofii prăjiţi... Avea să-i mănânce reci! ...

A aşteptat să noteze o asistentă ceva despre starea omului adus – ce avea şi cum o păţise? A constatat că tot acest timp nimeni nu se ocupase de bietul rănit!

–        E foarte grav rănit. Poate muri dacă nu se intervine urgent…

–        Îi eşti rudă?

Cum să-i fie rudă?

–        Aşteptăm poliţia.

–        Dar omenia? Ajutaţi omul acela!

–        Îl iei în custodie? E foarte simplu. Semnezi pentru el.

–        Unde? Unde? Semnez imediat…

Johanna era o femeie cu inimă, o bună creştină. Nu ar fi refuzat ajutorul dat pentru a salva viaţa unui om.

Asistenta i-a atras atenţia că trebuie să aştepte până vine poliţia, pentru declaraţii, şi că trebuie să treacă adeseori pe la spital, până se repară rănile pacientului… Apropo, cum se numeşte?

–        Am să mă interesez şi vă spun… Nu am actele lui.

–        Îi spunem John. Şi mai cum?

–        Nu ştiu.

–        Pe tine cum te cheamă?

–        Johanna Quin…

–        Un singur „n”? Poftim, ţine cardul acesta! Vine acum şi doctorul!

Johanna l-a încredinţat pe Roque unui doctor tânăr. Poliţiştii au venit mai târziu. Văzând că accidentatul lipseşte au apostrofat-o pe asistentă că nu-l pot cerceta. Cum să priceapă cazul? Să-i lămurească tânăra… dar nu au aflat mare lucru nici de la ea. Fusese bătut de persoane necunoscute. Dar el, cine e, cu ce anume se ocupă, cum ajunsese acolo? Nu? Semnase că are grijă de el! Le-a spus adresa unde ştia că locuieşte. Trebuia să plece la rândul ei de-acolo, stătuse destul…

Poliţiştii locali nu s-au obosit să afle povestea lui John Quin. Astfel a fost înscris în arhiva spitalului, aşa l-au numit şi ei. Fusese în stare de ebrietate, s-a bătut, au lăsat o amendă de 500 de dolari – 200, dacă achita într-o săptămână. Nu s-au deplasat la locuinţa în care se întâmplase incidentul. Ei erau din centru.

Când şi-a revenit după operaţie, Roque nu reuşea să lege bine cuvintele. Ceva din cap nu-i dădea voie. A fost întrebat de asigurarea medicală şi nu a reuşit să ofere vreo lămurire. De aceea a fost interpelată din nou Johanna. Ea ar fi vrut să poată scăpa de toată încurcătura pe care singură şi-o asumase. I-a zis iubitului ei Charles, sau Carlos, cum i se mai zicea, pentru moment plecat la New York, iar acesta a admonestat-o. Nu trebuia să se implice… Ce să facă? Doar nu intenţionau să îi reţină bani pentru operaţie? Nu. Doar pentru spitalizare. Dar îl poate lua de-acolo în starea aceea? N-avea decât, dacă îi administra medicamente intravenos, cu perfuzie…

Astfel s-a ales Johanna Quin cu o rudă nouă care nu ştia să spună coerent ce vrea, cu rană la cap prinsă-n copci, un ochi vânăt şi un rictus care te înspăimânta dacă-l vedeai noaptea. Dar, acest John s-a pus pe picioare mult mai repede de cât s-ar fi aşteptat. Un lucru nu a reuşit curând, să spună cine e. A acceptat că îl cheamă John.

Între timp a trecut pe-acolo domnul Ross, cel care, susţinea Johanna, îi închiriase camera de sus, dar, nu l-a recunoscut. A zis că nu l-a văzut în viaţa lui şi în niciun caz nu fusese găzduit de el. A aflat şi Rock, şi ceilalţi doi tineri, că locuieşte la ea şi au vrut să-l vadă. Degeaba le spusese Gus că omul nu-şi aminteşte nimic. Se simţeau ameninţaţi. Când l-au văzut au acceptat că nu le putea face rău. Ferdy le-a zis să încerce să-l folosească pe prost să transporte droguri. Şi dacă le încurcă? Ce să încurce? Îl trimit dintr-o parte în alta. Nici n-ar şti că le duce…

După o săptămână Johanna i-a zis că nu îl mai poate ţine. Nu erau rude chiar dacă i se spunea John Quin. Trebuia să îşi refacă identitatea. Trebuia să caute detectivi care îl puteau ajuta. Poate că fusese cineva în viaţă, probabil deţinea o rentă, avusese o bună profesie… Era un om curajos.

I-a fost greu să înţeleagă pentru ce nu poate rămâne la ea. Şi unde să meargă? Johanna l-a dus la biserica metodistă. Vorbise pastorului despre el. Ar fi putut să-l ajute cumva? Cu un pat, o cină caldă? Câteva zile, da…

Rănile lui se vindecau, iar John… John simţea că poate mai mult, că ştie mai mult. A înţeles că devenise traficant de droguri fără voia lui. Nu era solicitat zilnic dar, într-una dintre zile a fost iluminat de revelaţia propriei vinovăţii. Totuşi avea nevoie de bani să poată subzista. A început să câştige. I-a cunoscut pe poliţiştii care trebuiau plătiţi. Ciudat! Părea un latino într-o reţea de negri. Şi poliţiştii erau negri. Au vorbit cu ceilalţi să scape de mexican. Dar n-aveau de ce. Omul acela nu ştia ce face! Da? Şi atunci de unde are bani…?

L-au interogat pe John de unde are banii, deoarece ei primeau întotdeauna cât cereau. „Cerşesc la biserică”, le-a zis. La asta nu s-au gândit, deşi… John nu mai locuia de o lună în dormitorul comun şi nici nu mai lua masa. Nu prea avea de ce să meargă acolo. Dar lucrurile s-au schimbat rapid. Într-o zi John le-a spus negrilor săi, că furnizorul principal, domnul Cobb – nu trebuiau să-i pronunţe numele, i se zicea domnul C. – îl angajase în stafful lui. Prin urmare nu mai avea de ce să li se supună. S-ar fi zis că dimpotrivă. Asta a fost neprevăzut. Dacă încălziseră la sân un şarpe? Dacă îi revenise memoria? Avea motive să se răzbune. Poate că e mai bine să-l omoare… Şi dacă se află? Ar fi jupuiţi de vii! Cunoşteau vreo doi. Fuseseră lăsaţi să trăiască aşa! Cu grefe de piele până şi pe faţă. „Oh, Doamne!” Ei da. Există un Dumnezeu al traficanţilor de droguri şi-i este tot mai anevoie să-i ocrotească. Dar băieţii aceia erau poate la jumătatea vieţii lui… John.

Când John s-a refăcut fizic şi a cumpărat primul său costum, a hotărât să o caute pe Johanna, cea care îi împrumutase, cu atâta amabilitate, numele. Dar Johanna se mutase din blocul acela. Era tot în Memphis, undeva mai aproape de centru. Nu i s-a spus unde, însă a avut bucuria să o vadă în maşina ei pe stradă şi a putut să o urmărească dintr-un taxi. 

–        Johanna, mă ştii?

Era bine, curat, dichisit, îşi mascase colţul gurii… Părea alt om.

–        Tu eşti… a-a-a… John? Eşti foarte schimbat. Te mai numeşti John?

–        Da. Cel puţin astăzi. Johanna, nu vrei să luăm cina împreună? O achit eu.

–        Ce faci? Îmi dai întâlnire?

–        Mai vorbim, ne limpezim gândurile…

Johanna şi-a zis că îl poate ajuta pentru ultima oară. Nu a gândit mai mult, deşi… uite ce bine arăta „fratele” ei, John Quin! I-a zis că îl va aştepta pe seară la un local apropiat de casa ei, Lucky Luck.

Iubitul său, Carlos, nu a revenit din New York şi nici nu inenţiona să o cheme acolo. Avea un job în business, prin urmare, de ce-ar fi revenit? Ea lucra încă la primărie. Se ocupa de proiectele pentru nevoiaşi, însă, de când fusese ales un republican, şi era ceva neobişnuit, nimeni de-acolo nu mai avea un serviciu sigur. Să stea pe capul lui Carlos… parcă nu ar fi dorit. Era deci vulnerabilă când John Quinn, alias Roque Dellanos … i-a dat întâlnire.

De-am putea să vedem dincolo de măşti! Unii dintre noi stau ascunşi… impecabil. Şi nu pentru mine sau tine. Pentru toţi. E greu să fii o viaţă astfel, dar ai trufia că ai reuşit să-i duci pe fraieri. Desigur, motivul e un câştig, oricare, sau poate numai echilibru psihic. Există un risc. Să crezi că adevăratul tu e cel mascat…

John Quin, astfel îl strigau toţi, a trebuit să accepte că pentru a fi omul de încredere al domnului C avea nişte trepte de urcat, iar treptele acestea erau vizate de alţi şase, adevăraţi monştri umani. Simpatici oarecum, dar lipsiţi de sentimente. Era o muncă de sacrificiu, avea pistol cu gloanţe şi încărcător de rezervă, iar într-o dimineaţă s-a văzut nevoit să le încerce eficienţa. N-a omorât pe nimeni, dar el a fost puţin atins la umăr şi s-a ales cu o rană care se vindeca mai greu decât cea de la cap. O dată pe săptămână mergea cu noii săi tovarăşi la un poligon particular unde împuşcau ţintele cu pistolul, apoi mergeau împreună să bea o bere, două. Toţi, afară de el, aveau familie, toţi erau părinţi grijulii, dar, într-un fel, întreţinând familia parcă se îngrijeau de propria persoană. De aceea îl sfătuiau să se însoare. Ce făceau ei? Îm, ameninţau, poate chiar asasinau câte un rău platnic sau pe cineva din familia acestuia, ori se aşezau pavăză când boss-ul era ameninţat! Era singurul mod în care îşi arătau iubirea pentru mister C. Şi acesta îi aprecia. Îi plătea. Poţi spune că nu era tot un job?

John Quin a intrat în atenţia lui mister C după o seară în care a bătut bine doi beţivi în faţa unui local din Uptown. El era înăuntru. Când a aflat cine este, înţelegând că face parte din reţea, l-a promovat. Mister Cobb, zis C, era un negru de 45 de ani, cu un cercel gravat, de aur alb, în urechea dreaptă, o mustaţă mică şi muscă, un snop de păr sub buză. Îi plăcea să ţină o pălăriuţă pe cap şi în fine, nu mergea nicăieri singur, doar însoţit de fratele său şi încă doi bodyguarzi. Câştiga bine. Era antreprenor în construcţii şi cotizant la bunăstarea şefilor de poliţie. Afacerea lui subterană era susţinută de un grangur. De-acolo venea marfa. Nu se întâlneau deloc, dar mister C îl ştia bine şi câteodată, când era nemulţumit, vorbea că îl poate înlocui. Ar fi mers la concurenţă, însă era al naibi de periculos. Totuşi nu se temea prea mult.

Într-o zi l-a chemat pe John Quin şi i-a cerut să îl însoţească în locul unuia dintre bodyguarzii săi obişnuiţi care fusese accidentat la o intersecţie în maşina proprie şi zăcea la spital. Trebuia să se ducă în Saint Louis, în amonte pe Mississippi, la o sărbătoare a familiei.

Sărbătorile la negri, mai ales de ziua tatălui, se ţin afară, în aer liber, la câte o masă mare, apoi, după ce s-a mâncat bine, se merge la cimitir, cu pastorul în frunte, acolo se odihneşte tatăl, iar… sărbătoarea merge înainte anual cât mai au de trăit moştenitorii, dar mai ales mama.

După îmbrăţişări şi recunoaşteri, după ce zgomotul s-a estompat, iar mama a devenit şeful bandei, s-a iscat o busculadă în mijlocul grămezii de oameni. Morgan, celălalt bodyguard al lui Cobb, s-a împins cu putere în grupul care îl separa de boss. Un negru mare cât un grizzly, a dat cu Morgan de pământ, a scos pistolul şi l-a ţintit pe Cobb. John Quinn i-a sărit în faţă…

–        Roque Dellanos, a zis stupefiat atacatorul?  Ce este cu tine aici?

„Opreşte trenul! Opreşte dracului trenul, n-auzi? Cine, cine tot umblă prin el? Cât mai e de căutat, să poată fi înţeles, ce mai e de găsit încă…? Totul se petrece înăuntru sau afară, pe traseu?”

John Quin a tras două gloanţe în omul acela mare. Nu împuşcase până atunci pe nimeni. A fost prima lui victimă umană… După aceea a fost luat de ceilalţi, împreună cu Cobb şi Morgan. Au fost trimişi acasă toţi. Cine era tipul? Cine îl cunoştea? Morgan?...

Nu. Greor, unul dintre fraţii lui Cobb, cel care îi stătea aproape în afaceri, l-a întrebat pe John dacă nu vrea să-l înlocuiască pe Morgan. Era o recunoaştere a valorii sale. Şi Morgan?...

–        De Morgan nu mai e nevoie.

Lui John Quin nu-i suna deloc bine, dar nici nu putea refuza…

Bun. Şi acum revenim la dinner-ul său cu Johanna. Era seară deja, răcoare, Johanna purta un pardesiu subţire şi au stat în local, nu la terasă, un fel de tavernă cu ceva pretenţii, cu mese rotunde şi scaune uşoare. Ea fusese acolo şi era chiar cunoscută:

–        Hello Johanna, cine-i cavalerul, i-a strigat un chelner?

A dat din mână, zâmbind. Ah, nu te poţi ascunde cu totul! Îţi mai rămâne ceva pe-afară şi lumea vorbeşte…

–        Spune-mi John, ce faci, cum te descurci? Unde munceşti? Unde locuieşti?

–        Am un job şi locuiesc la hotel. Câştig destul, i-a zis, imediat după ce s-au aşezat la masă, chiar înainte să comande.

Johannei nu-i venea să creadă că omul manierat de lângă ea, destul de bine şi cu distincţie, fusese individul neputincios şi plin de sânge, apoi afazic şi strâmb… pacientul ei, într-un fel. Şi John o plăcea. Era o mulatră cu părul creţ, cu ochii mari, figura armonioasă şi corpul suplu dar, mai ales, cu un zâmbet care o înfrumuseţa.

–        N-ai aflat încă identitatea ta adevărată?

–        Uneori mă întreb dacă e bine să caut. Dacă nu deschid o cămară cu lucruri care mă rănesc. Acum e bine că mă numesc John Quin.

–        Da? Te cheamă ca pe mine.

–        Am acte pe numele acesta.

–        Îmi amintesc cum erai când te-am luat din casa bietei Maddie.

John nu vorbise vreodată cu ea despre ce se întâmplase. Nu avusese când. Şi parcă nu era nici locul în care să o descoasă…

–        Era prietena ta?

–        Vecina. Zicea că băiatul ei te-a găsit. Gus. E un băiat cuminte.

–        Destul despre asta. Tu ce faci Johanna? Arăţi tot mai bine…

Era o femeie a cărei prospeţime şi-o dorea. Dar cum poţi fi cu o floare? Grijuliu. De aceea i-a dăruit un trandafir luat din florărie, a condus-o aproape de casă şi i-a urat somn uşor. Ştia să fie şi curtenitor. De când trăia printre gangsteri avusese câteva aventuri deloc galante.

Şi-a notat că ar fi trebuit să îl găsească pe Gus, băiatul vecinei Maddie. De el nu ştia. Îi cunoştea bine pe Ferdy, Rock şi Vic, dar nu îşi amintea ceva grav legat de ei. Avea vreo legătură cu… Roque Dellanos? Memoria lui nu îndrăznise să depăşească momentul ieşirii din comă. Se temea. Nu a întrebat-o pe Johanna dacă a auzit numele acela. I-ar fi zis. Roque Dellanos… Cine eşti tu, Roque Dellanos?

Curiozitatea ne poate face rău. E posibil ca o deghizare să ne ţină în siguranţă, dar pentru cât timp? Dezvăluirea e cruntă, fatală, fără cuvinte. Şi nu ştii de ce.

Familia Cobb a ajuns la concluzia că atentatul fusese comandat de un adversar, numit, criptat, Rocketman. Dar, încă nu cunoşteau dacă fusese implicat cineva din interior. Greor Cobb se ocupa de controlul subalternilor. Morgan era şeful protecţiei personale a lui mister C. Trebuia să prevadă un asemenea incident. Dacă era chiar el implicat? Cum mai poţi avea încredere? Asta e treaba când ajungi un mister C. Nu poţi avea încredere în nimeni. E mai uşor să mori decât să trăieşti, în preajma lui. Deodată dispare orice urmă din tine. Nici măcar nu ai existat.

John Quin a învăţat ce înseamnă cruzimea. A fost implicat în torturi, el însuşi a torturat, nu se poate spune că i-a displăcut, şi… a ars corpurile unor victime împuşcate, s-a mânjit… Oh, God! Devenise un pistollero! Dincolo de ferocitate, a înţeles de unde vin şi unde se duc… banii.

De-am putea zări dincolo de aparenţe… Apropo, am văzut un film pe un canal popular, în care un fermier sfătuia un vizitator să nu vadă drăgălăşenia mieilor care sunt sacrificaţi, ci să gândească despre ei că sunt „carne”, la fel, oamenii aceia, gangsterii, sunt doar personaje fictive, n-au fost şi nu sunt… oameni. Pentru ei, oamenii obişnuiţi tot „carne” înseamnă. N-au suflet. Îm? Oamenii, zic. Gangsterul are o familie personală de hrănit. Şi dacă moare, ce se întâmplă cu familia lui? În mod obişnuit boss-ul îi despăgubeşte familia… dacă nu hotărăşte să extermine toată seminţia şi rudele individului dus deja. Uh! Nimeni nu tulbură liniştea celor dispăruţi. Cu atât mai puţin cei plătiţi de obşte să-i găsească. Lumea se înspăimântă să audă ceva despre cimitire ascunse, excluzându-le pe cele ale elefanţilor sau dragonilor preistorici…

 

Era vară, una dintre verile acelea uscate şi bătute de un vânt fierbinte care fierbea oraşul. John Quin nu se afla în Memphis ci în Los Angeles, îl însoţea pe Malcolm Barden, contabilul lui Cobb, invitat într-un hotel … pentru a discuta bilanţul afacerilor cartelului, împreună cu contabilul şef. Se întâmplase ceva. De aproape un an veniturile cartelului scăzuseră. Totul era cauzat, spuneau sursele, de marfa nouă cu o mai bună sintetizare şi calitate – cel puţin în spectrul amfetaminelor. Apăruse o grupare, necunoscută, în aria consacrată, sau unii dintre membrii cartelului se insinuaseră pe teritoriul celorlalţi cu marfă provenită din altă parte? Fusese un an prost şi pentru cazinouri, şi… altele, deci trebuia făcut bilanţul general.

În salonul de primire, însoţitorii contabililor îşi pierdeau vremea fumând, vorbind ori jucându-se pe smartphone. Deşi nu se fuma în hotel, pe oamenii aceştia personalul nu avea tupeul să-i deranjeze. Se ştia bine cine sunt. Deodată, prin uşa culisantă, a pătruns un individ alb, între două vârste, îmbrăcat bine, cu un costum beige de calitate, care purta ochelari cu lentila mai groasă la unul dintre ochi. Deşi ai fi tentat să crezi că era jumătate chior, omul s-a întors din drum să îl privească pe John Quin de parcă îl cunoştea.

–        Credeam că eşti mort, i-a zis. Nimeni n-ar fi îndrăznit să lipsească în ziua aceea decât dacă era mort…

Pentru John Quin individul era necunoscut, dar putea face parte din trecutul lui. Dacă nu îl confundase.

–        Eu nu te cunosc. Tu de unde mă ştii?

–        Nu mă cunoşti?

–        Nu.

Omul l-a privit, mai mult cu ochiul vătămat parcă, şi a plecat. Fără să mai zică ceva. John Quin nu era tipul care se temea de orice. În niciun caz de privirea iscoditoare a unui chior. A întrebat grupul gardienilor cine e, însă nu-l ştiau. Părea neimportant.

A ieşit din clădire. Aah! Putea respira în voie. Renunţase la ţigări datorită soţiei şi copilului… Nu v-am spus? John a cucerit-o pe Johanna şi s-au căsătorit. Aveau o fetiţă frumoasă, ca mama ei, şi erau fericiţi. Johanna acceptase serviciul soţului, cu deplasările lungi când însoţea personalităţi. Ea îşi pierduse mama de curând, fusese ultimul părinte în viaţă şi, deoarece rămăsese fără job, în parte pentru că a fost însărcinată, era cuprinsă, uneori, când lipsea John, de depresie. O femeie singuratică, da. Nici să fie prea populară n-ar fi fost bine. Apropierea de nevestele colegilor lui John nu i se potrivea. Copilul era mângâierea ei, deci…

John Quin zâmbi gândind la familia sa. Johanna i-a spus că bunicul ei se numise Quinteros, avea origini latino, chiar tatăl ei purtase numele acela… dar şi-l schimbase. Şi el, John, era, evident, de dincolo de El Grande, posibil din Mexico, iar numele de care se temea, Roque Dellanos, putea fi numele real. Memoria sa blocată avea tendinţe să se refacă şi trecutul îi părea la fel de întunecat cum îi era prezentul. Atâta doar că în coşmarurile sale, în care apărea mama, aceasta îl striga altfel – dar nu-i părea un nume băieţesc: „Manu”, „Manu”…! Întotdeauna se trezea când era, parcă, lovit grav în cap. Era un scurtcircuit, o fulgerare. O speria pe Johannita lui…

Hotelul nu era departe de plaja Santa Monica şi de-ar fi mers ceva pe alei şi pe străzile acelea putea să vadă oceanul apropiindu-se şi îndepărtându-se „liniştit” de plaja goală. Urcase deja pe clădirea înaltă, cu paisprezece nivele, şi de sus privise dincolo de plajă, spre insule… Nu era pentru prima oară în LA, mai fusese o dată, dar nu în această zonă ci în Downtown şi Beverly Hills, care sunt îndepărtate de ocean. Venise cu mister C atunci şi nu se mişcase din apropierea lui. Nu îşi permitea mult timp liber, să îl petreacă alături de familie, şi înţelegea bine că aceasta era slăbiciunea sa, lanţul care asigura fidelitatea faţă de boss. A făcut câţiva paşi, chiar s-a îndepărtat cât să nu mai fie în preajma hotelului, când a auzit câteva împuşcături de pistolet şi mai multe răpăieli de pistol mitralieră. Şi toate veneau de-acolo. Parcă fusese aşteptat să iasă… Nu se simţea deloc membru al  grupului acelor bodyguarzi, mai mult, cunoştea sentimentele lor, că urau slujitorii albi ai negrilor. De aceea nu s-ar fi implicat în salvarea lor. Pe contabil însă… ar fi trebuit să-l protejeze. Se cunoşteau bine şi datorită lui ştia cum circulă fondurile bandei. De unde vin şi unde se duc.

Văzuse că se poate intra în hotel printr-o uşă, în spate. Pe acolo se făcea aprovizionarea. Deşi nu avea restaurant, la bar se prepara uneori micul dejun pentru clienţi. Şi tot pe-acolo se scotea gunoiul, circula personalul auxiliar... A aşteptat afară să vadă ce se întâmplă. În spate era o dubă şi a văzut cum erau încărcaţi patru saci grei. Şi-a zis că erau patru dintre cei şapte tipi care aşteptau înăuntru. Oare trei i-au ucis pe patru? De ce şi cum? Fusese acolo. Nimic nu prevestea această situaţie şi… Îl salvase tocmai recunoaşterea chiorului? Lucrul acesta i se plimba prin minte atunci când a auzit pe cineva călcând o crenguţă uscată în spatele său. S-a întors rapid, dar nu îndeajuns şi a fost lovit atât de tare în cap că a simţit cum i se desface creierul…

 

Era inconştient când a deschis ochii, atât de inconştient încât s-a crezut răstignit pe cruce. Avea un respect ascendent pentru patimile mesiei, amplificat probabil de religiozitatea Johannei, soţia sa. Începuse chiar să spună rugăciunea înainte de masă, şi asta era patetic pentru un ucigaş cu sânge rece, dar se înmuia ceva în sufletul său… Da, simţea milă. Deocamdată pentru el şi familia lui. Ah, şi mieluţul acela nevinovat, fiica lui, Rose! Johanna îi vorbise despre o copilă părăsită, chinezoaică, Mei, pe care îşi dorea să o înfieze… Ha! Să creadă lumea că a fost tradus cu un chinez!... Parcă nu-i  mai părea într-atât de anormal. Un copil nefericit… dar cât de fericit putea fi cu asemenea tată? Cu el.

A ajuns deodată în junglă, prins în mâini ca maimuţele… „Oh God! Ce caut în junglă?” Se afla în tren, da. Trenul trecea prin junglă, dărâma copacii şi înainta peste ei. Trosc-poc! Un tip ursuz a ieşit din buda trenului şi i-a zis, în timp ce îşi prindea cureaua pantalonilor: „Mă urmăreşti? Eşti poliţist?” „Poliţist? Nu cred… Sunt poliţist? Nu…” „Cum te cheamă?” „Cum… adică…? Cine?” Omul îşi terminase treaba cu pantalonii. S-a aşezat în calea sa pe coridor, şi era destul de mătăhălos. Avea barbă, ochi mici, abia vizibili, înfipţi adânc în arcadele groase, nasul lat, capul mare, cu păr lung, grizonat. Nu-l cunoştea. A vrut să-l dea deoparte, însă nu avea mâini. Erau prinse în lanţuri, de sus! Deasupra. „Nu mai am mâini, a gândit cu voce tare”, iar matahala i-a râs în faţă. L-a prins aşa, între degetele mâinii de obraji: „Cine eşti şi ce vrei?” Şi parcă-l întrebase în limba spaniolă… „Sunt Roque Dellanos”, i-a zis, „un columbian”. „Ce treabă aveai cu mine?” „Dacă-mi spuneţi cine sunteţi…” Capul individului s-a dat deoparte şi a apărut alt cap. Un ciclop! „Care e mesajul pentru domnul Kramer? Ce vorbeai despre familia lui?” „Nu mai ştiu. Am trecut printr-un accident. Până azi nu-mi puteam aminti cine sunt…”

Huiduma cu două capete a trecut pe lângă el să se pună de acord privind soarta lui. Apoi cel cu figura de buldog l-a chestionat astfel: „Lucrezi pentru Cobb?” „Da. Asta fac de ceva timp.” „De cât timp?” „De trei ani… Chiar mai mult.” „Ai familie?” „Da, domnule.” „Îţi las cinci zile să-ţi aminteşti tot, apoi vei fi martor la chinul familiei tale înainte să fii jupuit de viu. Îţi pare rezonabil?” „Lăsaţi familia, vă rog! Sunt femei fără vină…” Iar ciclopul i-a zis: „Toată familia, părinţii, fraţii, copiii, soţia… Toţi. Farsorule!” Au plecat de pe coridorul său…

Ce cap greu avea bietul Roque Dellanos regăsitul! Cine era şi ce mai putea fi deschis? A adormit iar şi a fost trezit de zgomote puternice. Când a deschis… ochii, a văzut mai bine. Era într-o hală mare, într-un colţ. Toată hala era un depozit de panouri şi ciudate construcţii realizate din carton. Parcă ar fi stat în culisele unui teatru. Avea mâinile prinse cu un lanţ de cârligul unei macarale de interior. A strigat, a cerut ajutor… Nici nu le mai simţea. Era în Statele Unite, nu? „Help!”, a urlat. „Help!” Afară se auzea un zgomot tot mai agresiv. Nişte tipi se înjurau şi chiar se loveau, după care au început să se împuşte… Cum era prins lanţul? S-a învârtit, s-a răsucit uşor… şi a căzut ca un balot. Mâinile sale! Deodată interiorul, baraca toată, a pornit să se mişte, să tremure. S-a temut că îi cade tot peste bietul lui cap, dar nu, era delirium tremens, o problemă internă. Construcţia era stabilă. Cât timp stătuse oare atârnat cu mâinile sus? I se scursese tot sângele din mâini, era vinete.

Scandalul de-afară nu se încheiase. Trebuia să plece din clădire. Să alerge acasă, înainte să ajungă brutele acelea… Ei, brute! Nu avea deloc o reputaţie mai bună. I se spunea „Joker”. Când ajungea într-un loc, fără mască, şi rânjea, oamenii îngheţau de spaimă… I s-a lărgit abrupt spaţio-timpul. Veneau spre el amintiri pe care nu le putea clasa. Era deja prea mult.

A ieşit pe uşa largă a depozitului în mijlocul unui conflict între bande rivale. I-a părut că lângă el au ricoşat câteva gloanţe. Probabil toţi îi erau duşmani. A sărit din locul său şi s-a aruncat spectaculos după o maşină deja ciuruită, plină de găuri.

–        Ce caută omul acela acolo? s-a auzit un individ strigând ca dintr-o portavoce. Nu v-am zis să treceţi în partea asta? Fir-ar să fie de treabă, mereu se pierde câte un tâmpit! Opriţi-opriţi!

Un individ cu barbă, chel, ochelarist, mic, bondoc, s-a „rostogolit” spre el, aproape, nervos, exasperat, să-i strige-e-e:

–        Domnule… Cum te cheamă?

–        John…

–        Domnule John, m-ai auzit spunând să ieşiţi din zona aceasta…?

Roque… John… depinde… oricum… s-a scuzat. Nu-l auzise. A întrebat, veniseră încă trei oameni, relativ paşnici, unde se află şi  a înţeles că erau cu toţii în mijlocul unei filmări. Se „turnau” scene pentru fimul de acţiune…

–        Nu e cascador?

Oamenii au plecat. „Ce turişti? De când umblă turiştii pe aici? Sunt lăsaţi să rătăcească peste tot! OK man, ieşi te rog din zona filmărilor! Oau, ce pierdere de timp! Ai văzut ce lovitură şi-a luat în frunte? Să ne adunăm vă rog şi să reluăm ultima scenă! Atenţie!...”

„Funny or Die, Pacific Studios, Barbeque ribs, Quixote Studios… Hollywood? De ce m-au adus până aici oamenii aceia şi…” Ce s-a întâmplat cu Malcolm? Ce a fost în hotelul din apropierea oceanului? John Quin nu îşi permitea să revină la Memphis fără să cunoască finalul provocării din acea locaţie. Îi luaseră sacoul în care avea mobilul, cardurile, îi goliseră buzunarele, şi nu avusese măcar ideea să caute în hala unde fusese lăsat… Era un homeless cu zero resurse. Trebuia să revină. „Mă-ntorc… dar pe unde am ieşit?” Nu mai găsea locul de unde venise. Era aşa de ameţit! „M-au drogat! Nemernicii…” Nu-i rămânea decât să cerşească. „Cere şi ţi se va da!” Pe-asta o reţinuse din mulţimea spuselor Cristului. „Cere…” Pe unde să stea cu mâna întinsă? Nici să fie pescuit de vreun echipaj al poliţiei nu i-ar fi stat bine. „Sir, am nevoie de ceva bani, să dau un telefon. Am fost jefuit.” Era un text ieftin. Ce bani de telefon? Nici nu ştia telefonul Johannei pe de rost. Şi deodată… Deodată, ca o revelaţie, şi-a amintit că ştie să fure. Îşi formase instincte, asta nu se uită… E ca înotul, mersul pe bicicletă, ca… respiraţia. John Quin a revenit la Roque Dellanos.

Să umbli aiurea prin orăşelul acesta cu străzi drepte şi lume puţină nu e de dorit. Avea de căutat un loc aglomerat şi a găsit un market, apoi altul... În market sunt mereu camere video, ar fi fost mai simplu să se tamponeze accidental un bătrân sau o doamnă în vârstă… Vârstnicii sunt mai puţin vigilenţi. În staţia de autobuz erau trei persoane şi se apropia alta. Era un om, adică bărbat, cu sacou – Roque nu mai purta sacou, îi fusese scos atunci şi nu l-a recuperat – prin urmare a călcat prost şi a căzut, omul s-a aplecat să-l ridice şi… s-a îndepărtat cu portofelul lui. A virat imediat şi chiar a crezut că îl aude înjurând că a fost furat, s-a furişat degrabă printr-un local şi încet s-a dus în partea din spate care l-a scos într-o stradă pe care păgubitul n-ar fi putut ajunge decât dacă era un poliţist ceva. A scos banii, de rest n-avea nevoie. Riscase pentru 250 de dolari. Nici pe omul acela nu-l sărăcise prea mult. Era important să-şi recupereze maşina din parcarea hotelului Blue Horizon, aproape de plaja Santa Monica. Şi în Hollywood este un bulevard numit la fel. Şi poate că toţi cei rătăciţi în pădurea sfântă, zisă Hollywood (o fi paradisul?), sunt neapărat sfinţi. Roque însă nu putea fi sanctificat. Abia păcătuise.

Sunt bus-uri care te transportă până în Downtown şi de-acolo nu ai decât să cauţi altă rută până ajungi la plajă. Mijloacele de transport sunt supravegheate, însă un hoţ expert ştie întotdeauna care sunt gesturile minime să nu creeze suspiciuni. Măcar acolo camerele video nu sunt mascate. Într-un autobuz recunoşti întotdeauna concurenţa. Şi concurenţa îşi poate încerca norocul inclusiv cu tine. Dacă ştii să disimulezi poţi avea un câştig mult mai bun, dar, să furi de la hoţ tot furt se cheamă… Când a ajuns lângă hotelul Blue Horizon, Roque Dellanos ţinea, într-un mic buzunar ascuns al pantalonului, făcuţi sul, şapte sute cincizeci de dolari, ceea ce era o mică avere. Îşi putea permite chiar să se întoarcă în Memphis, iar Memphis… era şi cuibul lui Guerero, alias Kramer.

A încercat prin spate şi s-a dus direct la etaj unde se ţinuse (sau nu) întrunirea contabililor. Nu avusese nici cea mai mică idee privind sursa lui Cobb. Era, pur şi simplu „Ţeava”. Oricum nu-i rămăseseră sechele din memoria anterioară incidentului provocat de tinerii săi vecini. Acum şi-i aminti chiar pe băieţii aceia că îi stăteau alături înainte de şoc şi se întrebă: „Oare m-a lovit unul dintre ei?”.

Apartamentul în care intraseră contabilii, pe care îl controlaseră toţi gardienii, era închis. A întrebat o doamnă cameristă dacă mai este cineva, nu e, dacă ştie unde s-au dus oamenii care au avut o întrunire acolo ieri. De unde să ştie, doar nu-i Miriam? Cine-i Miriam? Doamne, dar ce prost! Auzi, o întreabă cine-i Miriam? Păi cine ştie? Un fel de vizionară. Dacă e. Sau a fost… E o vorbă…

Femeia a întors fundul imens, şi-a pierdut amabilitatea.

–        Doamnă, dar cine mai ştie?

–        Poate ştie recepţionerul, omule…

Recepţionerul… Era un tip masiv, un afro deschis la ten, cu părul scurt şi ochii mari. I-a deschis mai mult într-un gest întrebător:

–        Eşti oaspetele nostru, domnule, sau… L-a ce cameră?

–        Nu mă recunoşti? Ieri…

–        Ieri nu am fost de serviciu.

–        Dar eu te ştiu. Ce s-a întâmplat ieri aici?

–        Stai puţin! Eşti de la poliţie?

–        Iar tu eşti idiot. Sunt de la FBI! Ce s-a petrecut ieri aici?

Recepţionerul s-a îngrozit. Agentul din faţa sa avea o figură de fiară sângeroasă, parcă rânjea deşi era mânios.

–        Nimic. A fost o bătaie între doi tipi. Nu ştiu altceva. I-au scos afară oamenii de ordine.

Roque l-ar fi prins de guler şi l-ar fi aruncat peste pupitru dacă nu era prea greu. Şi-atunci a sărit el dincolo. Omul apăsase deja butonul de panică şi doi gardieni veniseră cu pistoalele îndreptate spre Roque Dellanos. Acesta îl prinsese pe recepţioner de cap astfel încât îi putea frânge gâtul şi a mai zis:

–        Spune repede deoarece nu mai e timp, unde au fost duşi oamenii din apartamentul 438? Colegii tăi nu mă sperie.

Nici nu-i asculta deşi îl somau să-l lase pe individ. Poate părea o întâmplare dar pe un panou al board-ului a văzut un pistol cu bile pe care recepţionerul nu apucase să-l ia. S-a întors repede şi a tras spre cei doi gardieni. Aceştia au fugit să se ascundă. L-a ochit pe om în tâmplă…

–        Mergem la birou şi nu mai ieşi de-acolo!

–        Nu-nu. A fost o afacere a mafiei. S-au împuşcat între ei. I-au luat de-aici şi pe cei de sus. Au plecat toţi-toţi. Cum pot eu şti unde s-au dus? Bine că s-au dus. Dau declaraţie dacă vreţi. Covoarele sunt la curăţat. Vorbiţi cu administratorul! Eu n-am stat. M-am ascuns…

Roque a ieşit pe unde intrase. Mai mult de-atât nu avea ce să facă. Era nevoit să revină degrabă în Memphis pentru a încerca să se salveze. Nu putea merge decât cu autobuzul, deoarece nu avea acte. Gândise să „împrumute” un automobil, totuşi era drum prea lung. Cum să-şi abandoneze familia?

Autobuze care se duc oriunde pot fi găsite în apropierea gării Union Station. A plătit o călătorie plină, de noapte, până la Memphis cu autobuzul companiei Greyhound. Făcuse drumuri lungi cu autobuzul şi niciodată nu s-a simţit confortabil. Cu trenul expres nu circulase, dar o asemenea călătorie îi provoca o stare de nelinişte. Nu se simţea în siguranţă…

A ajuns dimineaţa… Dormise, visase, a fost agitat. Veneau spre el fiinţe cu feţe acoperite, înveşmântate în voaluri negre, fiinţe fără nume… Parcă n-ar fi fost oameni. Când s-a mai liniştit a început să gândească la tot ce se întâmplase în ultimii ani. Memoria este mai bună noaptea, se clarifică, îţi aminteşti nume, locuri, lucruri… Eşti tu cu tine. În timpul zilei omul se pierde în lume.

Semnele tatuate sub dos erau o parolă. Şi Johanna le văzuse, însă nu-i spuneau nimic. Deodată s-a deschis o viaţă uitată. Şi-a amintit cum poate folosi un p.c. pentru a intra în lumea virtuală. Ştia cine este omul cu barbă şi ochii mici. Şi-a amintit de „Cartelul jaguarilor”. Era din nou prezent. Roque Dellanos! A avut o tresărire gândind la negrul puternic împuşcat de el în Saint-Louis. Ousman? Prietenul său de pe cruise ship-ul „Sands of Africa”? Amintirea lui s-a oprit la colierul doamnei Dorothy. Doar lui Ousman îi spusese că l-a ascuns în secţia de poliţie, la Barcelona. Nu îl recuperase Ousman…

A coborât înainte de ultima staţie a autobusului şi a mers cu un yellow cab, până în faţa casei. De-acolo a alergat. Nu era nimeni acasă, nici Johanna şi nici Rose. A luat dublura cheii din locul pe care-l ştia şi a pătruns înăuntru. Toate erau la locul lor. Nimic nu fusese deranjat, doar că… Johanna nu era acasă şi nu ştia unde să o caute. Avea telefon fix pe comodă. A apelat-o, însă nu i-a răspuns. Ticăloşii, îi luaseră femeia şi copilul!

L-a căutat pe Malcolm…

–        John? Mai eşti în viaţă?

–        Asta voiam să aflu despre tine. Sunt lucruri pe care nu le ştiu. Ce s-a întâmplat acolo? Eu am ieşit din clădire şi am fost lovit de cineva în cap. Când mi-am revenit nu mai era nimeni…

–        Mister C spune că l-ai decepţionat definitiv şi speră că ai murit. Trebuie să ne întâlnim!

–        Desigur…

–        Localul de la piramidă... Peste trei ore. Putem lua prânzul acolo.

Era un loc public, însă deloc seif. Trei ore? De ce nu acum?

Roque s-a grăbit să-şi declare pierderea actelor. Poliţia nu e departe de Piramidă.

La Poliţie era atât de linişte încât a fost întrebat aproape în şoaptă ce caută. Nu era deloc devreme.

–        Mi-am pierdut actele…

–        Cum?

A dat din umeri.

–        Nu ştiţi?

–        Am fost în LA şi m-am întors fără ele. Cei de la hotel m-au asigurat că nu au rămas acolo. Posibil să mi le fi luat cineva, vreun pick-poket. N-aveam bani înăuntru. Doar passport-ul şi cardurile bancare.

Doamna care întrebase nu a fost mulţumită de răspuns. I-a cerut numele hotelului. Asta e bună!

–        Doamna ofiţer, ce rost are această investigaţie? Mi-am pierdut actul de identitate. Punct. Nu solicit decât un duplicat. Sunt plătitor de taxe. Plătesc şi osteneala voastră…

–        Domnule…

–        Quin…

–        Quin. Ştii de ce este clădirea Poliţiei atât de goală? [...] Pentru că autorităţile federale din statul Tennesse au considerat că nu ne facem riguros meseria şi au concediat jumătate dintre colegii mei. Punct.

Nu întrebase pe nimeni din hotel de actele sale.

–        Posibil să le fi pierdut la Hollywood. Am făcut figuraţie la nişte filmări…

–        Ce film? Care studio?

–        Ce film?... Nu… mai ştiu. Dar studiourile… Îţi spun acum… „Funny or Die”? Era un hangar… Nu mai ştiu, doamnă. Posibil să fi fost puţin… cu chef, ştii? Cu chef…

–        Ai mers beat la filmări? a întrebat neîncrezătoare doamna agent.

În momentul acela afară s-a auzit un cor de sirene ale maşinilor de poliţie şi înăuntru au intrat, alergând, câţiva ofiţeri, în uniformă, apoi în grup, cinci-şase arestaţi care încă îşi ascundeau feţele să nu fie pozaţi, deoarece afară ajunseseră jurnalişti şi paparazzi. Liniştea s-a încheiat.

–        Vino mâine, i-a strigat femeia văzând că rămăsese la ghişeu.

–        Mâine e târziu doamnă. Am nevoie de carduri azi!

A urlat pentru a fi auzit. Unul dintre arestaţi l-a văzut şi i-a zis:

–        Tu eşti şarpele, nemernicule!

–        Ia te uită! Lambroso?

Lambroso a fost luat pe sus de doi poliţişti. S-a zbătut să-l lovească. Ce are idiotul? Sunt proşti şi laşi cu toţii…

Alt poliţist, un agent şef, îi spunea unui distins senior jurnalist că îi prinsese când se înarmau să plece într-o acţiune:

–        A, nu i-aţi prins în flagrant?

–        Am ajuns după ce se împuşcaseră între ei.

–        A fost o reglare de conturi?

–        În mod cert. Sunt cel puţin cinci morţi sau răniţi. Ăştia se pregăteau pentru altă intervenţie.

–        Well... Şi v-au zis că aţi găsit momentul când se pregăteau de plimbare...

–        Da. Ziceau că ies să bea o bere la Piramidă. Înarmaţi!

Chiar atunci a revenit doamna agent să ceară datele personale lui John Quin. Parcă nu observase nimeni altercaţia sa cu unul dintre arestaţi.

Nu poliţia se ocupă de acte. Poliţia se ocupă de furturi… Eventual. Orice pierdere este un furt potenţial. De aceea îi punea întrebări doamna poliţist. I-a luat amprentele feţei şi degetelor şi i-a spus sec:

–        Ţi-au fost găsite actele. Le avem până seara. Vino mâine!

John a dat din cap şi a ridicat pălăria: „Thank’s mam!”

S-a dus afară. Degrabă a venit spre el o tânără care părea ocupată cu telefonul…

–        Domnule! Pe tine te-au lăsat să pleci?

John Quin a văzut că îşi ţinea telefonul la piept şi îl masca puţin cu mâna. Îl filma.

–        Nu poţi gândi miss că sunt detectiv de poliţie? Doar delicvenţi ai în dovlecel?

I-a arătat căpuţul şi tânăra s-a fâstâcit. E tânăr jurnalist „ştii?”, iar postul său e ameninţat de lipsa aceasta de informaţii. „Cine sunt arestaţii, domnule detectiv?”

Pentru John Quin problema avea altă perspectivă. A privit spre Piramidă şi apoi a ignorat-o complet pe tânără. El era vânatul? Malcolm îl chemase acolo pentru a fi eliminat? A plecat fără să mai audă… „Domnule, domnule…!” Nu prea mai avea de ce să meargă la Piramidă. Ce îi putea spune contabilul? Nu erau cu adevărat prieteni, chiar dacă îi vorbise câte ceva despre mersul banilor pe care el îi administra. Ce construcţii? Firma de construcţii era un paravan. Cobb făcea trafic de droguri. Tendinţa lui era să investească departe de Memphis. Visa să cumpere un cazinou. De-acolo ies banii mai uşor. Dar nu în Memphis. În California.

A mers spre Piramidă. Oricât de agitat îi pulsa becul de alarmă, picioarele se duceau singure, iraţional, spre locul acela. Da, nu era omul care să se teamă. Şi-apoi era lumină, era ziuă. A intrat în actualul Bass Pro Shops (fusese arenă sportivă până în 2004), câteodată e plin de lume, dar nu în ziua aceea, şi a urcat spre vârf cu liftul. Înălţimea piramidei se-apropie de 100 de metri, este impresionantă. L-a căutat pe M., ar fi trebuit să-l găsească pe terasă, dar nu era. A privit persoanele dinăuntru. Aparenţele sunt mereu înşelătoare. Şi cel mai nevinovat coiot poate deveni brusc o fiară! S-a aşezat atent pe un scaun până a ajuns la el un chelner care i-a şoptit că este aşteptat înăuntru, dincolo de bar. L-a urmat pe băiat, nu părea înarmat şi nici stresat, a trecut dincolo de uşă, iar înăuntru l-a zărit pe Malcolm. Era singur.

–        Ai fost văzut intrând aici?

–        De cine?

–        John, tu chiar nu ştii ce s-a întâmplat azi? Sunt zvonuri că eşti la originea atacului.

–        Eram la poliţie pentru acte când l-am văzut pe Lambroso şi a sărit la mine spunând că sunt şarpe. N-am muşcat pe nimeni. Eu am venit azi, devreme, din LA şi nu mi-am găsit familia acasă. Nu ştiu unde sunt Johanna şi Rose. Tu ştii ceva?

–        Nu. Asta chiar n-am de unde să ştiu. Ştiu însă că mister C şi-a dat obştescul sfârşit pe coridorul ascuns al clubului, după ce a fost împuşcat în cap. Cine cunoştea locul acela? Doar cineva apropiat. Se poate spune că tu ai fost. Nu? Ai dispărut în mod suspect. Eşti pe listă.

–        Înţeleg. Când a fost asta?

–        Azi noapte, după ce s-a încheiat spectacolul. Mai precis după miezul nopţii. Am fost trezit la trei noaptea de Buzz. Nici el nu ştia sigur ce se întâmplase. După aceea am înţeles că au murit şi alţii. Mă-ntreb şi ne întrebăm, dacă nu a fost o răzbunare. Mister C. avea destui duşmani. Dar pe cine să cauţi?

–        M., vreau să ştiu ce dracului s-a întâmplat în ziua întâlnirii contabililor în LA. Eu am fost pocnit în frunte atât de tare că m-am trezit după-amiază tocmai în Hollywood! Cineva m-a transportat într-un hangar acolo şi nu ştiu de ce m-a cruţat. M-am întors la hotel, dar nu am aflat nimic de la recepţioner sau angajaţi. Ce a fost? Poate este o legătură cu moartea lui Cobb.

–        A fost ceva şi acolo. Nu am înţeles de ce am fost chemaţi, pentru că înainte de a susţine bilanţul ni s-a spus că trebuie să plecăm fiindcă locaţia nu e seif. Şi am ieşit. Le-am lăsat situaţia pe un stick de memorie. Parola e la mine, nu m-a întrebat nimeni de ea…

Malcolm părea sincer. Fruntea sa ciocolatie se umpluse de broboane de transpiraţie care se scurgeau sub lentilele ochelarilor. S-a tamponat uşor cu un şerveţel, şi-apoi l-a privit clipind des pleoapele. Dacă situaţia era chiar aceasta, atunci era dificil de administrat.

Hai să îl caute pe Greor Cobb. Era clar că toată afacerea se transferă testimoniar. Alte rude apropiate nu existau. Greor Cobb era diferit temperamental de fratele său defunct. Nu se aprindea uşor, aştepta un timp să înţeleagă ce s-a întâmplat şi ce e de făcut. Asta nu înseamnă că nu era influenţabil. Toţi şefii sunt, altfel nu ar avea timp să conducă. De aceea au căutare consilierii de încredere.

Noul mister C. l-a întrebat pe Malcolm Barden unde stă. Trebuie să ajungă imediat la el.

–        Boss, lângă mine e John Quin. Are şi el povestea lui, vă rog să îl ascultaţi!

John i-a spus lui Greor ce a păţit şi l-a asigurat că a fost şi este fidel fraţilor Cobb, binefăcătorii săi. Nu avea cum să prevadă această nenorocire. Probabil, dacă ar fi stat lângă mister C., l-ar fi salvat ori ar fi murit alături de el. Nu plecase de capul său în LA. Greor Cobb i-a zis că îl primeşte cu braţele deschise şi că se bizuie pe el. Putea să-l creadă?… Malcolm îi spusese că este pe listă. Cel mai sigur e să-i elimini pe toţi oamenii care au fost listaţi. Altfel rişti să îl ratezi chiar pe vinovat. Ceilalţi… well, sunt victime colaterale. Nimeni nu-i de neînlocuit…

John a revenit acasă, iar acasă a fost întâmpinat de Rose.

–        Rose, Rose…! Oh!

A îmbrăţişat-o cu patimă:

–        Unde e Johanna?

–        Este la doamna Fierman. Nu ştii?

–        Da’ cum? Îl ştiu şi pe domnul Fierman.

Proprietarul. Încă nu îşi permitea să cumpere o casă a lor. Şi, dacă el avea o viaţă atât de agitată, să o lase pe Johanna victima băncilor i se părea o josnicie. Atâta doar că Fierman Klaus îi cunoştea ocupaţia. El însuşi fusese implicat, la un moment oarecare. Să ieşi intact dintr-un astfel de job e cumva… Cumva ciudat. Mă abţin să spun… necurat. Neclar, asta e. Da, neclar. Nu era Klaus Fierman gardianul familiei sale? Putea fi călău totodată… A luat-o pe Rose în braţe şi s-a grăbit spre vila lui Fierman.

–        Hello honey, m-am întors, a zis fericit că îşi revăzuse familia.

–        Ce ai la frunte. Priveşte-l doamnă Fierman! Are patruzeci şi trei de ani şi se poartă ca un tânăr de şaptesprezece. Unde te-ai uitat de te-ai lovit atât de rău? Poţi rămâne cu un semn pe viaţă! Eu am nevoie de un soţ frumos.

–        Da domnule Quin. Nici nu ştii ce veste are să îţi dea Johanna! Da-da! Ce veste!

Cunoştea Johanna vârsta lui reală? De unde? Era legată de anul trecut în acte.

John simţea că va fi ceva de rău de aceea a chemat-o să-i spună acasă. Dar acasă, pe peluză, era o maşină, iar maşina… Ei, fir-ar să fie! Maşina era maşina lui, Ford Empire. O uitase în parcarea aeroportului şi fusese adusă de-acolo! De cine? S-a uitat peste tot, a căutat şi înăuntru… Deocamdată de nimeni. Să nu aibă o bombă în ea…

A aflat secretul Johannei. Era însărcinată. Cum se putea achita John de această răspundere? El era într-un moment când ar fi vrut să se facă nevăzut. Dar era tot mai vizibil şi mai vulnerabil. S-a bucurat cu reţinere, lucru evident şi pentru soţia lui.

–        Ce e, nu vine bine? S-a întâmplat ceva?

John i-a spus că sunt în pericol cu toţii datorită trecutului său, pe care şi l-a reamintit brusc. Mai mult, persoane din acel trecut au intrat violent în viaţa lui actuală, iar perspectivele sunt deocamdată neplăcute.

–        Vrei să renunţ la copil?

–        Nu cred că aceasta e soluţia. Ar fi bine să găsesc un refugiu. Un loc sigur pentru toţi. Pe moment însă am să-mi înfrunt adversarii…

John i-a zis ce are ea de făcut după ce pleacă el de-acasă. Gândea că e urmărit şi-atunci ar fi fost bine pentru ea şi fetiţă să plece la un hotel peste zi. Au stabilit o oră de întâlnire. După aceea să îşi caute altă locuinţă de noapte fără să apeleze la cunoştinţe. Dacă el reuşea să depăşească problemele sale şi-ar fi putut recupera bunurile, să-şi cumpere mobil şi în mod sigur o va căuta şi îi va trimite un card cu destui bani să se poată descurca în absenţa lui.

Pe Johanna a alarmat-o bine expunerea unui viitor neguros. Cine era soţul ei?

Pentru moment John a chemat un mecanic să-i controleze maşina. I-a prezentat şi ideea amplasării unei bombe. Există instrumente pentru a căuta orice intrus… Dar nu, maşina era ok. Apoi a plecat spre casa lui Cobb. Poliţia nu-l deranjase pe tânărul Cobb. Atât el cât şi familia se îngrijeau de înmormântarea fratelui. Deci G. Cobb plecase deja din Memphis, nu l-a aşteptat. În locul său, locţiitor fusese lăsat un tip numit Benjamin Mares. I se spunea B. J. Înalt, slab, cu barbă puţin grizonată… Negru, bineînţeles. Era un gang de negri. Când l-a văzut, BiDjei i-a zis:

–        Ai mare tupeu John Quin. Azi noapte ai fost văzut intrând cu mister C. pe uşa ascunsă.

–        E imposibil pentru că n-am fost în Memphis azi noapte.

–        Ai vreun martor?

–        Am fost într-un bus de noapte între LA şi Memphis.

–        N-ai niciun martor, cum presupuneam.

–        Barden e în clădire? Am avut o vorbă cu el.

–        Barden? Mai este vreun Barden pe-aici, a întrebat cumva batjocoritor B.J. Nu mai există Barden. A fost vaporizat. Ce-ai să te faci?

John s-a ghemuit şi l-a lovit pe Big Ray în testicule, s-a rostogolit spre Monster, cel cu dinte de aur, şi l-a pocnit cu spiţul în gură, apoi s-a împins printre gloanţe către uşa puţin deschisă şi a sărit în hol. Ce proastă idee avusese să revină la matcă! Şi dacă i-ar fi eliminat pe cei rămaşi? Exista un plan în care se blocau uşile şi se distrugea întreaga clădire. Pupitrul de comandă se afla în zona ascunsă, la subsol. Nu se ajungea acolo din camera mare şi nici măcar de jos. Se trecea printr-un coridor, în pereţi şi se pătrundea doar de la etaj, din spatele scărilor. Era un pasaj foarte îngust. John Quin fusese de două ori împreună cu mister C. şi încă nu ştia exact codul de tastat pe perete. Era un desen acolo, o frescă, un graffitti… Îl putea deduce.

A alergat în stradă şi a revenit pe altă stradă în spatele clădirii. Exista scară metalică pentru escaladat în caz de urgenţă şi a urcat la etaj. Toţi cei dinăuntru se alertaseră să-l prindă, unii erau în stradă, alţii pe coridorul de la parter. A spart un geam să-l deschidă şi a sărit înăuntru. Era sigur că va avea timp să desfacă uşa secretă. Nimeni nu strălucea în inteligenţă, excluzându-l pe Malcolm Barden. Oare fusese omorât de proştii aceia? Poate minţeau…

Desenul avea câteva imagini aparte pe care putea aşeza mâna, dar exista un cod. Codul începea din stânga. Parcă toate încep din stânga. Ochi-Mână, Picior-L, Mâna cealată-Geam… Nu. Iniţialele puse alături pot avea sens? E-h-l-l-… E-c-l-l… Precis e parolă. Sunt şi cifre. John a gândit că dacă are câteva erori poate porni o alarmă. Deci… A închis ochii. Sânga-sus-mijloc-dreapta sus-stânga jos-… Erau opt semne grafice. Mai avea doar trei când a ajuns lângă el un tip vârstnic pe care nu îl ştia.

–        Ce faci aici? a fost întrebat.

John i-a făcut semn să tacă. Între cele trei semne rămase era unul neconvenţional, luat din altă parte. Probabil semnul dollar-ului, ori semnul „and”, sau altul… Da. Cele trei semne erau aşezate unul lângă celălalt. Două era în jurul unui „a rond” „AT” şi la mijloc semnul consacrat. Uşa s-a crăpat. John a împins-o şi l-a tras înăuntru pe bătrânul care a pornit să urle. Apoi a închis-o. L-a liniştit pe om ameninţându-l că îi frânge gâtul. Abia jos ar fi putut să-l imobilizeze şi să-şi pună planul în aplicare. L-a împins în faţă. Individul s-a dezechilibrat şi a căzut pe scări. Apoi a înţeles că fusese auzit de-afară. Imediat a fost lovit peretele şi poate s-a tras cu gloanţe în el. Dar era blindat. L-a împins pe bătrân până în camera de la subsol şi l-a prins de scaun cu un cordon. Omul urla, striga, ameninţa. John l-a privit înainte să apese ok pe computer.

–        Cunoşti ce s-a petrecut cu Malcolm Barden?

–        Malcolm Barden e fiul meu.

–        Tu eşti bătrânul Barden? Ha! Şi de ce te ţin aici?

–        De ce? Pentru că fără mine nu funcţionează afacerea.

Stătuse atâta timp acolo şi nu avea habar de el! A fost tentat să întrebe ce afacere, dar s-a reţinut. A întrebat ce ştie de Malcolm. Ceilalţi spuseseră că l-au vaporizat…

–        Este cu micul Cobb în Saint Louis.

–        Ca să vezi! Pierde focurile de bengal.

–        Lasă joaca asta! Eu te ştiu, mi-a spus şi Malcolm de tine. Voi doi aţi fi şefi mai buni decât familia Cobb.

–        Îmi pare rău bătrâne dar nu pot renunţa. Oamenii aceştia îmi ameninţă familia.

–        Oamenii de-afară? Nu-ţi bate capul. De ei mă ocup eu.

Era ca şi cum i-ar zice „Te vreau mort de prost ce eşti!”

–        Îmi pare rău, i-a zis John Quin, eu nu te cunosc.

–        Te pot ajuta să devii capul bandei.

–        Îmi spui cum, după ce ieşim de-aici.

–        Ar trebui să deschizi seiful mai întâi. Acolo stau banii şi hârtiile. Fără ele eşti nimeni. Ştii unde se află seiful?

Era în camera aceea, disimulat de un tablou.

–        Ascultă-l, i-a zis Barden senior, are un sunet viu!

–        Cum se deschide? Cu amprenta retinei, cu…

–        Nu. Nu-i deloc sofisticat. Dă-mi pistolul!

–        Să-ţi dau pistolul? Dar cât de prost mă crezi, bătrâne?

–        Atunci ţinteşte aici! Exact aici, niciun milimetru alături.

John a ochit un punct imaginar pe care i l-a arătat omul de lângă el şi după detunătura armei s-a auzit un fâsâit ca o decompresie.

–        Ai văzut? Ăsta se deschide cu o telecomandă de buzunar.

Înăuntru au găsit o mare dezordine, hârtii, registre şi bani, două pistoale, unul mare şi celălalt mic, foarte mic, ochelari de vedere,… Cam atât. Au îndesat totul în două genţi cu toarte.

–        Mai are rost să îi ucizi pe oamenii aceia?

–        Să ne grăbim, i-a spus John. Cum crezi că se va răzbuna Greor Cobb? Şi cine îl va sprijini?

–        Greor Cobb este istorie. Hârtiile acestea îl incriminează. Vei întreba de unde ştiu. Eu am adus o parte dintre ele.

–        Cum de nu te cunosc, bătrâne? Unde te-ai ascuns?

–        Eram acasă. Acasă la mine. Eu nu particip la trafic, la schingiuit persoane sau la acţiuni. Am o vârstă. Dar am fost alături de Cobb senior, de Serge, cel care a intrat în afaceri. Copiii lui au fost nişte proşti. Păcat că a murit tatăl lor. Pe nedrept. A fost asasinat pe nedrept.

–        Ştii de cine?...

 

A întrebat John Quin înainte să desfacă toate zăvoarele uşii care îi scotea în...

În faţă s-a deschis curtea unei clădiri dezafectate. Un spaţiu plin de palete şi geamuri sparte, cartoane, bolovani de beton… Curtea era împrejmuită de garduri cu bare. „Mai ieşim de-aici?” Bătrânul Barden nu putea sări gardul.

–        Trebuie…

Lui John i se păru că nu departe latră câţiva câini... Ar fi fost o catastrofă! Barden i-a zis:

–        Ai mai ieşit vreodată pe uşa asta?

–        E prima oară.

L-a lăsat în loc şi s-a îndepărtat să caute pe unde puteau să scape de-acolo. A luat genţile cu el. Nu avea încredere în bătrânul pe care-l ştia de o oră, chiar dacă se mişca anevoie deoarece se lovise în căderea de pe scări.

Curtea nu părea mare, însă era închisă. Avea două porţi, una de persoane, cealaltă pentru maşini, ambele blocate. Cea mare fusese prinsă cu un lanţ gros şi două lacăte, iar poarta pentru persoane era încuiată. Strada goală s-a animat deodată. John s-a ascuns după un copac gros din interior, când a auzit că se apropie un automobil. Puteau fi „băieţii” (şi chiar erau) lui Cobb. I-a văzut cum privesc insistent şi brusc, unul dintre ei s-a sesizat arătând înăuntru. Trecuseră de curte şi au dat înapoi. Îl văzuseră oare pe Barden?

Au încercat să deschidă poarta şi pentru că nu se deschidea nici împinsă cu piciorul au împuşcat-o de două-trei ori în broască şi zăvor. Apoi au intrat. Şi s-au dus direct spre clădire. Bătrânul Barden rămăsese acolo.

–        M-a luat ostatic. Mi-a rupt piciorul, ce era să fac?

–        Şi-acum unde e?

–        Nu ştiu. A ieşit de-aici. M-a lăsat înăuntru.

Indivizii au privit curtea, însă nu s-au deranjat să controleze în amănunt. L-au crezut pe old Barden. Au ieşit din curte. „Unde ar fi putut să fugă?” Nu le-a părut prioritar de unde veniseră. Oricum n-ar fi putut intra. Uşa blindată se închisese etanş. De-acolo nu se mai accesa camera ascunsă. Au plecat cu bătrân cu tot. S-au dus spre casa lui John Quin, deşi alţii fuseseră deja. Cât de prost putea fi să revină acolo? Poate fetele. Erau ostatice perfecte.

Se lăsase încet seara. John Quin avea nevoie să găsească un refugiu peste noapte. Maşina lui, dacă ar fi vrut să o folosească, era parcată într-o fundătură, nu departe de sediul bandei. Evident că era cunoscută de oamenii lui Cobb, totuşi… se întunecase, iar indivizii aceia nu îl aşteptau în vecinătatea cuibului lor. Cum spun, John şi-a scos maşina uşor din locul ei. Portiera fusese forţată. S-a întrebat dacă nu îi lipiseră un emiţător. O mai făceau. S-a oprit într-un loc luminos, o benzinărie, şi a examinat repede automobilul. Putea fi interior, desigur, şi a găsit unul sub torpedo, altul sub scaunul din dreapta şoferului, în fine pe o portieră. A căutat dedesubt. Nu. De trei ori se insistă de obicei, mai mult ne depăşeşte răbdarea. Nu mai era nimic… Probabil. A lăsat emiţătoarele în benzinărie. De-acolo a plecat în afara oraşului şi a căutat un loc sigur unde s-ar fi putut odihni. A doua zi trebuia să revină în oraş să-şi recupereze actele şi să trimită un card pentru cheltuieli soţiei sale. Îi spusese să plece imediat din locul în care se află după ce va întâlni curierul. Era ora 11 şi jumătate când s-a apropiat de hotelul Nordex. Nu avea niciun act dar nu-i lipseau banii. Încă nu ştia câţi sunt. Şi-a tras maşina în faţa altui hotel, la 300 de metri, aproape. Când a a fost cazat i-a cerut recepţionerului o cameră cu vederea spre maşină. Nu era sigur că descoperise toate emiţătoarele dinăuntru…

S-a trezit devreme. Era fix şapte o’clock. Când era în largul său, în general îşi permitea un mic dejun copios, un ou, nişte bacon, o chiflă, unt, puţină brânză, da… şi o cafea espresso. S-a gândit la un sandwich. Maşina… era la locul ei dar pe-aproape, lângă ea, se parcase alta şi, nu departe, a văzut că staţionează, cumva dubios, încă una. Sacoşile sale destul de voluminoase, îl remarcau şi, dacă le scotea în condiţia în care existau observatori, nu le putea păstra. Nici în hotel nu le-ar fi lăsat.

–        Am nevoie de un seif, să ţin bagajele peste zi. Plătesc anticipat…

Nu le-ar fi lăsat, cum ziceam, dar nu avea alternativă. N-a vrut să dea de bănuit angajaţilor şi a ieşit pe uşa principală, abia apoi s-a dus pe un drum lateral. A căutat un mijloc de transport public spre Memphis. Trebuia să existe. Nu era departe de oraş, se afla în zona periferică. A întrebat un localnic şi i s-a spus unde ar fi găsit staţia de autobuz. A stat acolo cinci minute şi s-a întors în oraş. Din centru a mers pe jos la poliţie. Nu era o zi bună pentru plimbare fără parpalac şi umbrelă deoarece abia începuse ploaia şi bătea nervos vântul, dar a considerat că e mai bine să facă drumul per pedes.

La poliţie erau doi funcţionari. Amândoi bărbaţi. A zis unuia că ieri vorbise cu o doamnă. Îi promisese că azi îşi poate recupera actele pierdute cu două zile înainte. Cum te cheamă? S-a uitat în calculator. Desigur. A fost pus să aştepte şi, pentru că aşteptarea se prelungea, i s-a cerut o declaraţie cu descrierea modului în care îşi pierduse actele. Asta l-a făcut bănuitor.

–        Unde e doamna agent?

–        Şi-a luat o zi liberă.

–        Am să ies puţin şi mă întorc.

–        Mai întâi scrie declaraţia!

John Quin a sărit din locul său atât de repede şi a ieşit pe uşă, că agentul nu a reuşit să-şi scoată pistolul pentru a-l reţine. Când a ieşit după el deja dispăruse. A venit şi celălalt. A blestemat momentul şi lipsa lui de inspiraţie. Ar fi trebuit să-l încătuşeze din prima. Ce-ar mai putea să-i spună domnului Mares? Pierdea praful promis. Şi împrumutul… Corupţie, cât de meschin e preţul vieţii unui om!

John Quin nu era departe de localul Poliţiei când a văzut autovehiculul bandei grăbindu-se încolo. Se interesaseră de el până şi la Poliţie. N-ar fi fost mai bine dacă îi arunca în aer cu toată clădirea? S-a gândit la bătrânul Barden. Oare cum să dea de el? Îl terifia ideea că nu o poate ajuta pe Johanna. Îi promisese. Era în situaţia aceea din cauza lui. Doar a lui… Rămânea singură cu doi copii! Îi distrusese viaţa! Nu putea să meargă unde se afla ea. Nu voia. Erau pe urmele sale şi killer-ii lui Guerero. Şi nu mai rămăseseră decât două zile până când acesta l-ar fi luat la ochi. Nu ştia dacă nu e deja pe-aproape, deoarece se ascundea numai de oamenii lui Cobb. Trebuia să revină la hotel şi să caute documentele care incriminau clanul Cobb. Acestea erau pentru FBI. După aceea să îl caute pe Barden. Iniţial a gândit să plătească o firmă de curierat rapid pentru a trimite cash Johannei.

Îşi spunea asta în timp ce umbla pe străzi. A revenit la hotel să recupereze sacoşile. A întrebat dacă a fost căutat de cineva. Nu. A intrat în cameră şi a întins prada pe jos. A sortat ce îi putea folosi în acea zi. Printre altele a găsit şi acte false. A întrebat recepţionerul dacă are imprimantă color să-şi scoată o poză. A fost îndrumat la un atelier foto din vecinătate. Îi trebuia un act de identitate să-şi achiziţioneze mobil. Oricare. Un permis de conducere auto ar fi fost mai folositor. Şi-a aranjat un passport cu numele Maurice Jagger. A lipit poza peste a lui mister C., împuşcatul. Era un fals destul de reuşit. Apoi a încercat să caute numărul Johannei. Trebuia să îl aibă vreo cunoştinţă, exceptând-o pe… Doamna Fierman? Doamna Fierman! Oare nu fusese deja contactată de această dubioasă doamnă?

Maşina sa rămăsese în loc, iar pe ea se afla un bilet prins sub ştergător. Era o amendă pentru staţionare în afara unei parcări legale. A cercetat din nou maşina. Era închisă, era ok. A urcat în ea şi a plecat spre reşedinţa soţilor Fierman. Ca de obicei şi-a parcat maşina la distanţă, pe o stradă apropiată. A intrat în verandă şi a apăsat butonul soneriei. I-a deschis domnul Fierman.

–        Bună ziua, pe doamna Fierman vreau să o întreb ceva.

–        Frieda!

Când a apărut doamna aceea, a aşteptat să se apropie, apoi l-a prins pe bătrânul ei soţ şi l-a lovit astfel încât să-şi piardă cunoştinţa. Doamna a fost uimitor de sprintenă pentru vârsta ei. A luat un pistolet şi l-a ameninţat, dar avea înainte un om disperat care a sărit peste masă şi i-a ridicat braţul să tragă un foc în tavan. Apoi a întors-o ca pe o păpuşă stricată.

–        Renunţă fiindcă îţi pot frânge braţul.

După ce a aşezat bătrânii în faţa lui pe scaune şi i-a legat cu scotch peste mâini, a întrebat de cât timp lucrează pentru Cobb. Nu lucrau pentru Cobb ci pentru Kramer. Oricare ar fi fost, reprezenta o ameninţare… A vrut să ştie când a luat doamna Fierman legătura cu Johanna şi a aflat că o căutase cu o zi înainte dar nu îi răspunsese.

–        Nu mi-a răspuns, a zis. Nu am trimis date despre ea, nu am localizat-o…

Ştia că de credibilitatea sa le atârna viaţa. Nu avea sentimente, probabil nici pentru soţul ei. Interes…

John Quin a revenit la primul său instinct. Să trimită bani printr-o firmă de curierat rapid. Johanna avea nevoie de ei acum. Le-a zis bătrânilor că va chema pe cineva să-i elibereze şi a plecat să expedieze banii. Nu ajunsese departe când s-a simţit urmărit. În asemenea situaţii, totdeauna se concepe un accident. De undeva apare subit un obstacol, dintr-o stradă laterală. A accelerat şi a intrat pe gazonul unei case, a înconjurat strâns casa şi a sărit din maşină cu tot ce deţinea, bani, acte, arme, telefon… A alergat spre liziera de pomi. E foarte dificil să te ascunzi în zona aceasta. Străzile sunt drepte, casele dreptunghiulare, împrejur pomi sau tufe, mici garduri vegetale şi totul se multiplică, fără număr. Parcă undeva se auzea o rumoare umană şi s-a strecurat foarte repede, să se stabilizeze într-un punct strategic, apoi a zărit o maşină în afara garajului, aşteptându-l. A spart sec geamul lateral şi alarma s-a declanşat, dar a oprit-o rapid. A tras firele electrice din lăcaşul terminal şi le-a încercat. Era un Dodge verde, model vechi, poate maşină de colecţie. A pornit deîndată şi a demarat pe drumul carosabil. A plecat spre autostradă. Nu avea nicio strategie. Pe drum şi-a zis că o poate recupera pe Johanna. Îi va lua urma dacă i-a ascultat sfatul şi a plecat din hotelul în care se cazase iniţial. A mers degrabă să-şi ia lucrurile. Prima sa grijă a fost să strângă tot şi să aşeze împreună ceea ce incrimina clanul Cobb – şi erau dovezi că fuseseră suprimate persoane la comanda lor. În fine dovezi ale traficului de narcotice. Era un plan al întregii reţele, cu hitmen-i –  asasinii, şi traficanţii mărunţi până la aşa-zişii falcons (şoimi), care ştiau tot ce se petrece pe străzi. Erau scrişi pe foi, e drept, cei mai mulţi cu supranume, însă uşor de identificat. Nu erau cunoscuţi decât astfel.

A căutat-o pe doamna poliţist, numele funcţionarilor publici sunt pe net şi a apelat-o la telefon:

–        O caut pe doamna Walsh.

–        Un minut…

–        Doamnă, sunt… şi am… Când pot veni?

–        Chiar acum.

Se schimbase tura? A vrut să profite. S-a grăbit să-şi cumpere câteva accesorii care îl puteau camufla. De când fusese mutilat de fiară a căpătat experienţă în acest domeniu. Şi-a pus mustaţă, ochelari, pălărie. Le-a scos în compania poliţistei. N-au fost multe formalităţi, a recunoscut actele şi a semnat de primire când, doamna şi-a amintit ceva:

–        Ah! Ţi-a fost găsită maşina abandonată aproape de periferie. Avea portiera deschisă, dar nu erau urme de efracţie. Nu ai comunicat furtul! Colegii mei spun că amprentele tale erau proaspete.

–        Cui să comunic? N-aveam acte. Acum ar trebuit să o fac, însă am atât de multe pe cap încât… am uitat.

În timp ce scria declaraţia, a văzut poliţistul care a vrut să îl reţină dimineaţa. A întrebat:

–        Unde este maşina mea, doamnă?

–        În garajul Poliţiei. Vii să o iei mâine!

A ieşit repede, chiar prea repede, atrăgând atenţia. Avea, în fine, tot ce îi trebuie să trimită banii soţiei sale, şi să plece din zonă. Oraşul Memphis devenise prea periculos pentru el. De fapt fusese mereu. Hm! Maşina Dodge – pe care o procurase cum am zis – era flancată de maşina Poliţiei. Câte amprente pe care le puteau „recolta” poliţiştii lăsase oare înăuntru? Le-a tot şters însă n-avea siguranţa că nu atinsese şi alte locuri. Nu era greu să se lege descoperirea maşinii sale de furtul celeilalte, deoarece ambele erau în zonă. Probabil nu fusese declarat furtul. E greu să scapi de urmărirea poliţiei. Eşti căutat deodată în tot statul… Tennessee. Nu şi în Arkansas. Treci fluviul şi gata, scapi de urmărire!

Şi-a luat un nou mobil cu alt abonament, a trimis cardul cu bani, şi-a luat bagajele, a pus câteva acte originale şi copiile altora – care inscriminau gangul Cobb – într-un plic pe care l-a expediat FBI-ului, apoi şi-a pus valorile într-o cutie bancară, a luat trolley-ul şi a circulat fără stress până la zona care aparţinea statului Arkansas din oraşul Memphis. Şi-a găsit un hotel discret şi s-a culcat. A dormit bine până a doua zi. Era ziua limită în care Guerero, alias Kramer, aştepta un răspuns la chestiunea sa. Deşi nu-l plăcea de fel, John, care se metamorfoza încet-încet în Roque, a decis să-l servească astfel încât şi-a construit un mic studio în camera de cazare, cu un monitor larg pentru a surprinde orice imagine sau secvenţă relevantă de film.

Trecuse destul timp de la evadarea sa din Chiqueritos. Chiar nu credea nimeni că supravieţuise. Familia, rudele apropiate ale lui Guerero, locuiau încă la Bogota în Patio Bonito, şi ocupau un etaj al hotelului Estelar. Acelaşi.

A înregistrat şi a scris un mesaj pentru mr. Kramer în care i-a arătat că şi-a ţinut cuvântul şi a justificat de ce nu l-a putut contacta atâta timp. Îi spusese deja… A pus memoria într-un plic şi a lăsat-o la studioul muzical deţinut de locotenentul lui, mr. Smith. Apoi s-a întors la hotel şi a aşteptat. Ba nu. A căutat pe internet ceea ce uitase şi pierduse în anii trecuţi. Astfel l-a regăsit pe prietenul său virtual Chung Un. Chung Un crescuse. Investise, inclusiv, în bănci. Ştiu, este terifiant. O entitate virtuală nu are inimă. Doar oportunităţi, doar profit, deşi deţinea prin terţi fundaţii caritabile. Micul său imperiu părea administrat de oameni. Sunt oamenii de afaceri sentimentali, adică umani? Deloc. Sunt roboţi însetaţi de putere.

Chung Un crescuse profitul lui Roque Dellanos, iar Roque Dellanos era valabil, măcar, pe internet. Ar fi putut să îşi recapete identitatea columbiană. Deocamdată nu. Era încă valid cu un nume englezesc în USA.

Trei zile a stat John-Roque în hotelul acela fără să iasă. La sfârşitul celor trei zile a consultat ştirile. S-a anunţat moartea şefului de cartel mafiot, Ernesto Caló. Cum murise în închisoare nu era important. Pur şi simplu. Apoi s-a vorbit despre arestările realizate de FBI în aceeaşi lume a drogurilor. Se profila un dezastru pentru tot fenomenul. Mass-media avea subiect predilect pentru o săptămână, poate două. S-a prezentat lupta dintre carteluri în Columbia, cu victime desigur, şi intervenţia armatei. În Columbia s-au infiltrat cartelurile mexicane şi nu era deloc pe placul guvernanţilor. Altfel… Era bine. Mult mai bine. Speranţele de investiţii economice crescuseră de când venise preşedintele la putere.

John l-a căutat pe Malcolm Barden. Şi-a recuperat datele din telefon după ce, în fine, a anunţat pierderea vechiului smartphone. Malcolm nu i-a răspuns şi a bănuit că e arestat. S-a întrebat dacă nu e, la rândul său, dorit (wanted) de Poliţie. Făcea parte din bandă. Poliţiştii sunt corupţi, iar dacă s-ar fi aflat că a turnat FBI-ului, calea lui spre veşnicele plaiuri ale vânătorii s-ar fi deblocat instant. Cineva ştia. Cum să îl găsească pe bătrânul Barden? Aştepta într-un oraş prea nesigur pentru el. Nu se putea ascunde la nesfârşit. Dar unde să se ducă? În Columbia? Pentru moment avea nevoie de o maşină sigură, şi-apoi să iasă din locul acela. Ar fi putut merge în LA, deşi... well… e un oraş ocupat de negri. Afroamericani, eh! Şi-aici, la Memphis, este la fel…

Când a mers să-şi închirieze automobil, la firma unui… cum ziceam, afroamerican, a fost abordat, întâmplător puteai zice, de un tip care, aparent, muncea într-un atelier de reparaţii din preajmă. Ăsta era un mulatru aproape alb, cu ochi albaştri.

–        Unde-ai stat închis, bro? Ai o paloare de dead chicken, de laş mort. Tu n-ai să prinzi ziua de mâine.

Ţinea mâinile în buzunare şi a scos un cuţit, apoi i-a făcut semn cu el ca şi cum îi ia gâtul.

–        Nu te cunosc, a zis John, şi nu cred că tu mă cunoşti. Mă confunzi.

–        Te ştiu, a zis tânărul mulatru şi a fandat spre el.

Deoarece nu l-a atins, a continuat să-i vorbească:

–        Unde este maşina mea? Îm? Dodge-ul verde de trei sute de mii… Credeai că nu te văd? Că poţi să dispari cu ea? Ai furat o maşină de colecţie, nenorocitule!

–        Nu-nu-nu. Am lăsat-o pe stradă în zona centrală. Nu te-a anunţat poliţia?

–        Dar mi-ai stricat-o, ca s-o porneşti! Ai spart cutia de cabluri…

–        Te-a anunţat poliţia?

–        Ce poliţie să mă anunţe prostule, că nu-i a mea. E a lui mister C.

–        A! Spuneai că e a ta. Mister C e mort bine de-atunci.

–        Cine zice că e mort?

Alt tip s-a apropiat şi încă unul. Ai fi presupus că sunt atleţi… În fine, primul a zis că ar fi nevoie de ei să mute mobila şi staţiile dintr-un studio muzical. De ce tocmai ei? Nu găsiseră alţii. Ca să vezi! Li s-a arătat pentru început pistolul înfipt la brâu. Părea un Colt veritabil de 9 mm. Ăsta nici nu se poartă băgat în pantaloni! Şi parcă nici poliţiştii nu şi-ar neglija astfel arma din dotare…

John Quin a privit împrejur. Angajaţii firmei de vânzări şi închirieri auto se evaporaseră. Erau ei patru şi, dincolo de geamuri, o maşină în aşteptare. John nu îl cunoştea pe tânăr şi nu înţelegea pentru ce erau doriţi împreună. Probabil fuseseră văzuţi de-afară. „Dios, de cât timp mă filează indivizii aceştia?” Nu a văzut vreo şansă de scăpare. Îi păreau profesionişti ai crimei. Au fost duşi la studioul „Blue Angel” şi au intrat prin spate. Chiar şi acolo e pusă firma cu femeia aceea de neon albastru. Mai mică, e drept. Au ajuns la subsol, într-o încăpere ca o cameră de interogatoriu, unde au fot invitaţi, şi nu prea, să ia loc. Aveau în faţă o masă şi un bec cu pâlnie deasupra. Au rămas doar ei, John şi Mulatrul…

Nu e bine să vorbeşti când aştepţi în asemenea locaţie, dar tânărul a vrut să ştie:

–      Cine eşti şi cine sunt oamenii aceştia?

Nu mai deţinea stiletul, nu avea cum să îl ameninţe. Era mai fragil decât... Nici John nu-l credea neimplicat. Aşadar…

–      Señor Romero!

A strigat. S-a ridicat în picioare şi a zis cu tărie uşii:

–      De ce m-ai adus aici? Puteam vorbi oriunde amândoi, eventual cu señor Guerero.

Vorbise în limba spaniolă. Becul s-a stins. Cineva a intrat imperceptibil, totuşi Roque zis John l-a simţit. Apoi s-a făcut din nou lumină. Vizavi era chiorul Romero sau mr. Smith.

–      Ai intrat tiptil! De ce oare m-aş mira?

–      Îmi plac intrările misterioase. Cine e tânărul?

–      Am crezut că este un agent al vostru. M-a ameninţat cu un cuţit fiindcă am împrumutat o maşină lăsată liberă în drumul meu. Zice că este a lui Cobb.

–      Automobilul verde?

–      Este maşină de colecţie, a vrut să spună… Romero a ridicat degetul să tacă, iar Mulatrul a tăcut…

–      Nu mai e maşina lui Cobb... Domnul Kramer este interesat de unde ai informaţii atât de exacte despre domnia sa şi cine le mai cunoaşte.

–      Am fost internat câţiva ani la Chicheritos, puşcăria în care se afla Ernesto Caló zis don Fenomeno. I-am fost apropiat până când a hotărât că nu mai sunt corespunzător. Atunci am evadat.

–      La Chicheritos? Unde?

–      În Columbia.

–      Îm! Tu l-ai vândut?

–      Nu. Eu nu vând pe nimeni. Nu sunt singurul de care s-a plictisit.

–      Stai aşa! Cum?...

Romero comunica printr-o cască introdusă în ureche.

–      Din Chicheritos nu se poate evada.

–      Priveşte-mă! Am fost muşcat de faţă de un jaguar autentic.

Vorbeau în limba engleză, iar Mulatrul îi privea înspăimântat. Asista la un interogatoriu care nu avea nevoie de martori.

Vecinul său de scaun le mai spusese povestea. Probabil voiau să se convingă. Da. În LA era sub influenţa drogurilor…

–      Mr. Kramer zice că i-ai făcut un bine dar… nu se poate încrede în tine. Eşti un pericol. Ştii prea multe. Tu ce-ai face în locul lui?

–      M-aş angaja, m-aş promova şi m-aş implica…

–      Da. Cunoaşte ce ai făcut în slujba lui Cobb, ai renume, ţi se zice Joker, nu? Dar… te-ai răzvrătit împotriva lui.

–      Nici gând. Totul s-a schimbat din momentul în care am fost lovit în cap de un om al vostru. Ţi-am spus…

Romero s-a ridicat şi a ieşit. Cât au rămas înăuntru cei doi au privit peretele din faţa lor. Apoi Mulatrul a zis:

–      Eu n-am ştiut cine eşti… señor. Am fost trimis la tine de Ferdy Butt (Fund), ha-ha… Butt… A zis că îmi plăteşte cinci franclini din prima dacă o fac bine. Altfel nimic… Şi doar să… Să te întreb de maşină. Da’ nu-i cine ştie ce.

–      Cum m-ai găsit?

–      Băiatul de la hotel…

John Quin a sărit în picioare, apoi s-a izbit tare-n uşă.

–      Romero! Señor Romero!

Uşa s-a deschis. Nu fusese încuiată. John a împins-o şi a fugit din clădire. Nimeni nu l-a împiedicat să o facă. A oprit un taxi privat şi, după ce a ajuns, a intrat panicat în hotel. Nu îşi luase cheia de la cutia de valori. Avea acte în valiză, paşapoarte, bani. Niciodată nu fusese atât de neglijent. Poate doar când era amnezic. S-a dus în camera sa, apoi a mers la recepţioner.

–      Unde este omul de ordine? Paznicul?

–      Nu ştiu.

Era pe-acolo. Avea un câine pe care îl ţinea în partea cealaltă a hotelului. Vorbea cu potaia care-l privea cu limba scoasă.

John Quin a venit direct spre el şi omul nu a avut replică. A fost lovit în forţă şi a căzut din picioare. Câinele a început să urle, însă agresorul l-a bătut cu bastonul propriului stăpân. După aceea, înarmat cu pistolul cu bile al gardianului, John Quin a alergat spre recepţie să îl prindă de gât pe tânărul care deja se alarmase şi apăsase butonul de panică.

–      Nemernicule, vei muri înaintea mea! Şobolanule, cui m-ai vândut?

L-a tras până în camera sa, în timp ce de-afară se auzeau sirenele echipei de securitate. L-a dat cu capul de pereţi, l-a izbit de trepte şi i-a smuls părul din cap, într-atât de mare îi era furia.

–      Dacă nu-mi zici cine mi-a furat lucrurile te ucid imediat pentru că nu ţi-ai oferit timp chemând haidamacii şi nu-mi eşti de folos!

–      Nu eu, nu eu… Prietenul meu Ferdy. El a zis că te ştie. Nu am eu nicio vină.

–      N-ai nicio vină? Tu anunţi mafioţii de câte ori vine o persoană care îţi pare că ascunde ceva? Eu sunt ciudat, nu? Şi mă vinzi lor, gândacule! Spune imediat unde îl găsesc pe Ferdy… Ba nu. Vii cu mine!

Nu puteau ieşi pe fereastră, fiindcă erau la etaj. A trebuit să treacă printre oamenii echipei de securitate anunţându-i că are un ostatic şi îl ucide la cel mai mic semn de agresiune din partea lor.

–      Care e maşina ta?

–      Nu am telecomanda…

–      Nu ştiu de ce te mai ţin în viaţă. Deja m-am plictisit de tine…

L-a tras din maşină pe şoferul temutului security team şi l-a împins cu putere pe recepţioner, apoi a demarat rapid pe stradă. Şi-a prins ostaticul cu o coardă de gât, aproape l-a ştrangulat.

–      Vei muri lent dacă nu ajungem repede.

Lui John Quin i-a fost dat să se mai afle o dată faţă în faţă cu monştrii personali care îi pecetluiseră soarta cu cinci ani în urmă. Tinerii aceia îşi formaseră propriul gang, dar nu mai erau toţi. Vic murise. Fusese omorât chiar de ei, de Rock şi Ferdy. Atâta pagubă! Era cel mai fraier. De-atunci crescuse şi Gus. Rock îl ţinea în preajma sa, îi era frate…

–      Aici, a zis gâtuit tânărul când au ajuns în dreptul unei clădiri vechi cu patru etaje. Să nu-i zici că te-am adus eu…

John… poate Roque, şi-a luat din sacoşă câteva lucruri pentru a se masca, apoi a căutat în genţile lăsate de securişti o armă adecvată, un pistol cu gloanţe, dar a găsit numai un aparat cu electroşocuri. Era funcţional, făcea arcul electric, l-a încercat pe ostaticul său, iar acesta şi-a pierdut cunoştinţa. L-a tras în spate, în maşina de teren şi l-a prins cu câteva coarde găsite în interior. A ieşit foarte hotărât şi a pătruns în clădire. Uşa mare se deschidea uşor, dar înăuntru stătea un individ care l-a prins de mână când a văzut cum o ia pe hol înainte. Nu a apucat să-l întrebe ceva deoarece a fost curentat şi a căzut pe pardoseală. Era înarmat şi Roque (sau John) i-a luat pistolul, apoi i-a tras piedica. Nu ştia unde să meargă şi a aşteptat puţin, ascuns în penumbră. Paznicul şi-a revenit şi a vorbit cu cineva pe mobil.

–      …A intrat un om, nu ştiu cine şi m-a… şi m-a elo… eleco… cu elec… Mi-a uat alma!

Deodată, sus, s-a auzit trântindu-se o uşă. Jos a ajuns Gus.

–      Ce dracu’ s-a întâmplat, Rambo? De ce-ai fost pus aici? Eşti atât de prost, că nu ştii să vorbeşti? Ce om? Unde s-a dus?

John a ieşit la iveală din locul său.

–      Eu sunt, Gus. Mă cunoşti.

–      Nu te ştiu. Ce vrei.

John şi-a scos accesoriile care-i schimbau fizionomia…

–      John, vecinul nostru? De ce-ai…?

John a scos pistolul şi l-a ţintit.

–      Îmi pare rău, eram prieteni! Îl vreau pe Ferdy. Acum.

–      Ferdy nu-i aici.

–      Acum.

–      Stai-stai! Nu trage! Îl chem.

Rambo s-a simţit dator să-l apere pe tânărul şef şi s-a aruncat spre John, iar acesta l-a împuşcat în umăr. Zgomotul împuşcăturii a alertat alţi indivizi care se aflau în clădire. John l-a prins pe Gus şi i-a pus pistolul la tâmplă. De sus au venit câţiva. Unul dintre ei era Rock. Rock şi Roque, faţă în faţă. Roque nu ştia cât de mult fusese implicat Rock în suferinţa sa.

–      Lasă-mi fratele şi poţi pleca fără să se întâmple nimic.

–      Rock? Te-ai schimbat mult de când nu ne-am văzut. Nu am nimic cu voi. Îl vreau pe Ferdy la schimb.

–      Nu-i aici. Stă în altă parte.

–      Eu am alte informaţii. Ferdy mi-a luat bani şi acte importante. Importante doar pentru mine. Nu îi folosesc lui. Poate că aş renunţa la bani pentru aceste acte. OK. Îi puteţi împărţi. Sunt dispus să mă dispensez de ei…

Ideea că Ferdy luase bani, poate mulţi, şi nu vorbise cu el, a modificat sentimentele lui Rock. A hotărât să-l apeleze.

–      Bro, ţi s-a întâmplat ceva azi? Ai să-mi spui ceva?

–      Nu, i-a zis, probabil, Ferdy. Am avut o zi obişnuită…

–      Obişnuită?

–      Ştii tu mai mult? Poate am dormit. Sunt somnambul…

–      Ai luat banii lui John Quin, nenorocitule!

–      Banii? Nu, nicidecum. De unde ştii asta?

–      De la el. E aici, acasă, şi vrea să îl împuşte pe fratele meu.

–      Vin acum. Eu… nu i-am luat nimic…

Şi au aşteptat să vină Ferdy. O jumătate de oră a fost de-ajuns. Când l-a căutat Rock, Ferdy nu a mai răspuns.

–      E mort, a zis! E un om mort!

A început să urle şi să plângă.

–      Ferdy, ticălosule!

Dar lui Ferdy nu îi plăcea deloc diminutivul. Când fusese copil, mama lui îl numea, cu mândrie, Ferdinand, iar prima lui institutoare îl chema pe numele de familie, „domnule Mortimer”. Astfel ar fi vrut să fie în viaţă, domnul Ferdinand Mortimer, iar numele lui să fie scris cu litere de aur pe uşa unui birou de avocatură, cum văzuse când părinţii lui s-au despărţit. Şi ajunsese un traficant de droguri cu viaţa lipsită de valoare. Acum îşi însuşise aproape treizeci de mii de dollars. Cine-i atât de stupid să piardă asemenea pradă? De ce să o împartă? Ah, şi mai era cheia de la o cutie de valori bancară… Pe-asta cum să o valorifice? Avea în cap o strategie. Îl putea implica pe un indian numit Vile Fox (Vulpea Şireată). Avea faimă în interlopă, o mai făcuse, dar, trebuia să-l plătească şi nu era sigur că merită cheltuiala. Ceva îi spunea că merită…

Deşi John Quin avusese o ascensiune neaşteptată în ierarhia gangului condus de Cobb, Ferdy nu credea că are influenţă. Ştia, cum ştiau toţi din grup, că se ocupa de protecţia boss-ului şi de treburile sale murdare. Era un killer comandat, prost ca toţi ceilalţi. Periculos, dar prost. Nu se sinchisise prea mult de posibilitatea să-şi revină din amnezie. El şi tovarăşii săi nu existau în memoria lui dinainte să-l lovească în cap. Apoi, îi făcuseră doar bine…

Ferdy cunoscuse numele său adevărat, îi găsise actele, îi luase lucrurile, tot, dar nu reţinuse ceva. Era, clar, un latino. Nicidecum afroamerican, asemenea tuturor celor care compuneau gangul Cobb. Era o excepţie! Da.

Vulpea Şireată nu fusese deloc implicat în treburile gangului… fostului gang al lui Cobb. De aceea era greu de contactat. Dar, mai întâi, Ferdy avea de gând să-şi cureţe maşina. Era ora 4 pm când a oprit la Jim the Hurricane să lase noroiul şi tot ce îl supărase în ultimul timp. Lângă afacerea de spălare şi alte asemenea, inclusiv reparaţii auto, Hurricane îşi lipise localul „Go like a Hurricane”, în care, afară de şoferi se mai ascundeau diverşi răufăcători. Unul dintre ei era Marvin Thorr, un tip cam lovit la cap, plin de piercinguri. Un mutant a… aproape alb, chiar blond, iniţial. Despre Marvin Thorr se ştia, cunoştea şi poliţia, că este criminal, dar reuşise să se ascundă. Pentru a subzista muncea unde se poate şi de un timp o făcea pentru Jim. Deci era acolo, iar Ferdy s-a dus spre el.

–      Hey Thorr! Am nevoie de un pont. Unde îl pot găsi pe Vile Fox?

–      Vile Fox nu mai stă în Memphis. De un an bun.

–      Eşti sigur?

Ferdy l-a scos pe Franklin din buzunarul sacoului său de velur gri.

–      A, a zis Thorr, mă ispiteşti, negrule? Dacă vrei să o faci cum se cuvine, mai pune. Văd că îţi trebuie indianul. Vrei să-l omori? N-ai fi singurul.

–      Nu. Am nevoie de el. Ştii unde este, nu-i aşa?

A plusat. Marvin Thorr a rânjit arătându-şi dinţii metalici.

–      Indianul este în Arkansas [Arkansaw] negro, în Forest City, man! Lângă Madison.

–      Îm! Nu mă pui pe un drum greşit?

Marvin Thorr l-a privit cu dispreţ şi a scuipat. Ferdy s-a înfrânat greu să nu îl gâtuie. Ura până şi faptul că se coborâse să-l întrebe ceva…

Drumul spre Madison, paralel cu autostrada 63 care traversează USA şi te duce până în LA, este mai comod şi mai liber, lipsit de marile camioane. Dar uneori pustietatea te copleşeşte. Şi te copleşeşte într-atât că îţi descoperi subit obsesii şi fobii. Lui Ferdy i se păru că este urmărit de un Cadillac negru. Oricât şi-a grăbit automobilul său Ford, Cadillacul a rămas la aceeaşi distanţă, în spate. Dar în Madison l-a pierdut. Ce mare oraş e Madison? Mai mult o localitate rurală de negri baptişti, în care nici să bei un brandy, ori să faci pipi, nu găseşti loc. Să se ascundă un indian pe-aici, greu de crezut. Nicidecum unul ca Vile Fox. Numai dacă vrea să fure pe cineva, dar urbea e prea modestă. Altceva este Forest City. Poţi crede că este un oraş adevărat, cu de toate, deşi... Oraşele astea mici sunt hidoase. Întotdeauna dau impresia că sunt părăsite! Clădiri joase, cel mult cu un etaj, spaţii mari între ele fără vreo întrebuinţare, suspiciune generală a localnicilor faţă de străini… chiar dacă eşti afroamerican, iar oraşul este în proporţie de 60% locuit de afroamericani. Unde, la dracu’, să-l cauţi pe Vile Fox? Prin localuri. 

Ferdy îl ştia pe Vile Fox din puşcărie. El stătuse un an şi jumătate, Vile Fox a rămas încă un an. De-acolo s-a ales Ferdy cu porecla „Butt (Fund)”. A fost maltratat de gardieni, dar nu e studiul nostru de caz experienţa lui de viaţă… E bine de ştiut că indianul (the american native) nu putea trece pe lângă el fără să fie remarcat. Nu fuseseră tovarăşi, nu se salutaseră, nu se plăceau… şi doar Ferdy Butt îl voia pe Vile Fox, asta cât mai repede cu putinţă. Orice oră trecută putea fi o pierdere fatală de timp.

–      Hello cowboy, caut un indian de cincizeci de ani care seamănă cu o bufniţă.

Asta-i bună! Toţi indienii seamănă cu bufniţele!

–      Nu cunosc.

–      Casino în Forest City…?

–      Casi…? Ha-ha-ha! Poate vrei să stai într-un hotel. Sunt vreo zece.

–      Lucrează indieni acolo?

–      Da. De ce nu?

–      Unde?

–      Nu ştiu…

„Stupid men! – Oameni proşti!”… Se lăsase întunericul şi nu avea nicio pistă. Să plece acum ori să rămână peste noapte? A căutat internetul… „Ah, cel mai bun hotel are doar 3 stele!” S-a dus pe sub autostradă în nordul localităţii. A întors maşina dar, înainte să intre în parcare a văzut Cadillacul negru apropiindu-se. Nu se mai putea ascunde sau… poate era o coincidenţă. Limuzina a oprit în faţa intrării în hotel. Dinăuntru a ieşit doar un om. Privindu-l atent a înţeles cine este. „Vulpea Şireată”!

Indianul s-a oprit şi a întors capul spre el.

–      Mi s-a spus că mă cauţi, i-a zis.

Purta părul mare şi vântul i-l aducea peste faţă, avea un sacou larg pe el şi pantaloni de stofă, cadrilaţi, vestă sub sacou, cămaşă din ţesătură de cânepă, după cum se putea vedea, pălărie cu boruri largi şi ghete din piele de vită, bonus ochelari negri. Nu părea prea în largul său echipat astfel, gulerul cămăşii îl rodea şi se strâmba întorcându-şi gâtul, dar, deocamdată aştepta un răspuns de la negrul care se apropia de el.

–      Nu locuieşti aici în… oraş?

La asta nu se răspunde.

–      Am nevoie de priceperea ta, Vile Fox. Am intrat în posesia cheii unei cutii de valori bancare. Orice-ar fi acolo este important pentru mine.

–      Da? Ştii cui aparţine?

Au pătruns în holul hotelului. Au căutat un loc să se aşeze şi să continue discuţia.

–      De fapt… ştiu, însă deocamdată nu-ţi voi spune.

–      Nu vreau să-mi pun viaţa în pericol.

–      Îm! Este John Quin.

–      The Joker?

–      El.

–      Ştii care e banca? Locul unde-şi ţine lucrurile?

Ferdy nu ştia nimic. Doar presupunea. Dar Vulpea era… Vulpe Şireată. Să intri în asemenea şaradă nu se face decât dacă există garanţii.

–      Ce garanţii?

–      Una materială. Îmi transferi în cont 10.000. Cealaltă, siguranţa că nu a fost anunţată poliţia pentru dispariţie.

Ferdy Butt a păstrat un foarte mic timp de suspense.

–      Pe amândouă le rezolvăm cum se lasă dimineaţa. Ar fi mai bine să ne revedem în Memphis…

 

John Quin îşi petrecuse ziua umblând prin oraşul Memphis în căutarea lui Ferdy Butt. De trei-patru ori s-a înfrânat să-şi declare pierderea cheii la filiala bancară, în bună parte şi din temerea că există cineva care-l supraveghează. A putut să o facă pe internet însă doar spre seară după ce îşi găsise altă gazdă. Dimineaţa a fost invitat să lămurească situaţia.

Poate am spus, observase şi Vile Fox, era vorba despre o bancă americano-indiană (din adevărata India), numită Alcor Bank, fundată, în anii 90 din secolul trecut, de firma indiană Arundhati Inc. Ltd. N-am spus, spun acum. Băncile indiene sunt rarităţi însă, dacă au şi finanţare americană, un fel de asigurare a stabilităţii, sunt… ok. În plus, sunt mai ascunse, nu toarnă imediat problemele lor poliţiei. Dar, în dimineaţa aceea n-a mai putut fi păstrată nicio discreţie.

A intrat în clădire la ora convenită, a vorbit unui funcţionar bancar şi, după ce şi-a prezentat actele, acesta a căutat duplicatele cheilor din camera izolată unde sunt cutiile speciale utilizate de clienţi. Chiar înainte să revină funcţionarul a început să ţiuie alarma. Nu era niciun pericol vizibil şi nimeni nu îi agresa pe funcţionari. A fost poftit respectuos afară, erau numai doi clienţi înăuntru, şi filiala a fost blocată. Foarte repede, zgomotos, au venit trei maşini de poliţie. Trei dintre poliţişti au intrat. Alţi doi, de data aceasta civili, au coborât dintr-o autodubă neagră. Erau criminalişti.

Poliţiştii au blocat zona şi au interzis circulaţia pe stradă. John Quin a rămas într-un local din apropiere să vadă ce se întâmplă. A ajuns în zonă şi o ambulanţă, apoi a fost scos dinăuntru un corp uman pe brancardă, în fine, zăpăceala a început să se resoarbă şi, după mai bine de două ore, poliţia a ieşit din clădirea băncii.

John Quin n-ar fi dorit să-şi consume ziua aşteptând degeaba, însă recuperarea bagajului său îndesat în cutia băncii era prioritară. Şi a umblat cinci ore până a revenit la filiala băncii Alcor. A gândit să ia urma ambulanţei, probabil ar fi fost mai bine, dar până să ajungă la maşina lui, paramedicii plecaseră. Dacă era un cadavru, ar fi fost dus la morgă. Ce legătură putea să aibă cu el? Un funcţionar mort la datorie, din cauza unui infarct, sau…

Ah! Pentru ce veniseră trei maşini cu câte trei-patru poliţişti dacă era vorba de leşinul unui funcţionar al băncii? Povestea cu Ferdy îl scotea din minţi pe John Quin. Unde se ascunsese ticălosul acela că nu ştiau nici cei mai buni spioni stradali? Plecase din oraş, asta era. Probabil… Să-i lase paşapoartele sale şi cele câteva hârtii din actele lui Cobb, nu se putea! La bani ar fi renunţat, nu fuseseră banii săi şi nici nu-i lipseau banii…

Înainte să revină la bancă a aflat ce se întâmplase şi s-a felicitat că rămăsese în bune relaţii cu Rock şi Gus. Individul găsit mort în camera cutiilor bancare fusese chiar Ferdy. Funcţionarul care l-a însoţit ulterior şi i-a deschis cutia în care a găsit tot ce fusese lăsat înăuntru, nu i-a spus nimic. Dar, faptul că l-a însoţit, era neprotocolar. A hotărât pe loc să renunţe la serviciile Alcor Bank. Şi-a luat bagajul şi s-a furişat afară. A vrut să plece printr-o ieşire secretă. Însă prea discret nu a putut fi. Ochii străzii stau mereu deschişi.

Abia urcase în maşină când a fost apelat de Smith:

–      Vino te rog urgent la mine. Avem ceva de discutat în privat.

Era un ordin nu o rugăminte. Trebuia să ardă toate documentele lui Cobb. Nu-l mai priveau. Îşi dorea să scape de oraşul acela înăbuşitor de strâmt şi periculos. Deocamdată s-a dus la studioul în care îşi avea biroul Smith. A luat sacoşa cu el. Să o lase în maşină nu era deloc mai bine.

–      Ce ţii acolo?

–      Am câştigat ceva bani la black jack şi la ruletă.

–      Ei, bravo! Hai să-l ascultăm pe mister Kramer.

S-au văzut pe monitor. Kramer a spus.

–      John Quin, acesta îţi este numele american? Ne interesează să administrăm fosta reţea a lui Cobb. O poţi reface?

–      Domnule Kramer, aş fi vrut să ies din toate. Am familie, nici nu ştiu unde se află acum…

–      Nu se mai poate. Ai uitat că nu eu te-am adus? Ai intrat singur. Repet şi n-am s-o mai fac. Poţi?

Ce greu! I-a modificat traseul pe care deja voia să se plaseze şi a rămas împotmolit în smârcurile existenţei. Cum să se mai cureţe vreodată?

A zis că se va ocupa însă dorinţa lui este să-şi schimbe sediul în alt city. N-are decât, doar să nu intre peste oamenii lui Kramer. A fost nevoit să îi cunoască. Pe unii îi ştia mai bine, pe alţii mai puţin sau deloc, dar el era cunoscut de toţi. Vorbiseră deja despre el. Îi hotărâseră soarta.

John Quin a revenit la gazda lui şi a hotărât cum să repornească afacerea lăsată liberă de dispariţia familiei Cobb. Nu se putea baza pe oamenii rămaşi din gang, în urma arestării celor mai importanţi – în bună parte din cauza propriei sale delaţiuni. Şi fusese tentat să dea foc documentelor (hârtii, filme, memorii) luate din seiful fraţilor Cobb! Acum îl salvau dacă ar fi fost arestat de poliţie. Nu şi dacă Smith ori Kramer ar fi ştiut de ele.

Există atâtea posibilităţi azi de a monitoriza o persoană! Nu este nevoie să o cauţi deoarece ştii mereu unde se află, iar activitatea şi lucrurile sale îţi pot fi revelate când stai pe scaun, bei o cafea şi fumezi liniştit la sute de mile distanţă. John Quin avea nevoie de ecranare completă. Mai mult, trebuia să dispară de tot, fără să dea de bănuit. Adică să fie considerat prezent fără să fie. A prezentat lui Chung Un toată afacerea. Îi părea singurul prieten dezinteresat în care se putea încrede. Chung Un nu a înţeles imediat. Pentru el afacerea în sine, vânzarea unor produse dorite de oameni, după o schemă piramidală de comerţ, nu prezenta o problemă neîntâlnită. Se practică, la nivelul comisionarilor, dar ideea că marfa este ilicită îl punea în dificultate. Una dintre regulile sale era să nu violeze jurisdicţia umană, oriunde s-ar fi aflat. Prin urmare dificultatea putea fi escamotată printr-un algoritm în care să apară ideea că „ilicit” poate fi „salvator” pentru anumiţi indivizi. Vă pare greu de înţeles? Cui îi pasă? Individul virtual Chung Un a făcut o schemă de reţea din informaţiile pe care le avea şi a oferit o sugestie pentru retragerea lui... Ştia că în USA e numit John Quin, dar numele său virtual e „Roque Dellanos”.

Au căutat o localitate cu ieşire la ocean şi primul gând a fost Jacksonville din nordul statului Florida. Cât despre familia lui John Quin formată din Johanna şi Rose… Chung Un a găsit-o în LA. Era bine şi nu a vrut să-i deranjeze echilibrul.

John Quin a pornit reconstrucţia vechii afaceri a familiei Cobb, angajându-i locotenenţi pe fraţii Rock şi Gus. Aceştia au reuşit să îl descopere pe bătrânul Barden. Malcolm era la închisoare dar tatăl său putea să ajute. Îl plăcea pe „Joker”, aveau amintiri comune. Mai târziu, când a aflat unde sunt lucrurile sustrase de Ferdy, John Quin a auzit numele lui Vile Fox. Nimic nu poate fi ţinut mereu ascuns în lumea aceasta tenebroasă. Este o forfotă neobosită, o văgăună plină de şobolani. John Quin a priceput că Vile Fox este un hitman al lui Kramer, iar implicarea sa într-o problemă care îl privea l-a ajutat să înţeleagă ce ştia şi putea să mai ştie Kramer despre el. Era motivat să-l suprime oricând – de parcă pentru a suprima o persoană trebuie motiv. O faci din neatenţie. Şi vorbesc de persoane fizice. Persoanele juridice însă au o existenţă aparte. Au părinţii lor biologici, pe care de obicei îi răsplătesc, şi o mulţime de slujbaşi care le întreţin şi muncesc pentru ele. Sunt cele mai avare fiinţe de care lumea face abstracţie. Toţi spun că oamenii care le conduc sunt nesăţioşi. Probabil sunt şi ei, dar sunt doar robii fiinţelor juridice. Le pot înşela, pot lucra împotriva lor însă acestea sunt obsesia lor, răspunderea lor, viaţa lor… Încet se insinuează persoanele virtuale. Şi nu mai e mult până când vor lua controlul. Oare nu-l au deja?

Domnul Samuel Kramer avea în posesie un studio muzical. Pe lângă acest studio muzical „Kramer and sons”, deţinea, cum am spus, un casino în Memphis şi procente la alte cinci casinouri, între care trei se află în Las Vegas. Pentru a nu fi prea vizibil investea banii prin terţi, iar aceştia îi dădeau dividende. Banii se strângeau în „paradisuri fiscale”. Cum se poate retrage o asemenea persoană din „afaceri”? Doar cu picioarele înainte. De obicei înmormântat cu mare pompă, ca un faraon. Mai ştiţi istoricele zile când mama tutoror era Cosa nostra? Nu se poate spune că a murit Cosa nostra, dar forţa ei s-a diminuat. Din sud au pătruns, ca nişte straturi subterane orogenice, influenţele şi culturile altor continente. Cât mai e până se schimbă tot? Priviţi ceasul planetei! Ce este omul? Un animal cu pretenţii de câteva mii de ani…

Roque Dellanos a lucrat alături la Chung Un la realizarea schemei ideale pentru a conduce o reţea subterană. El avea o referinţă biologică în Columbia. A gândit să şteargă numele din registrele columbiene de identitate. Deoarece le putea accesa online, a efectuat eliminarea lor până unde s-a putut. Inclusiv la liniile aeriene. Numele Roque Dellanos a rămas numele unei persoane virtuale. Aceasta putea acţiona la comanda lui John Quin. A creat apoi trecutul lui John Quin, părinţii lui John Quin şi viaţa lor în Alabama, Mobile City. Apoi i-a „înmormântat” pe câmpul acela anost numit Magnolia Cemetery. Poate doar a schimbat plăcile pe care sunt scrise numele decedaţilor. Totuşi au patină, par vechi: Edouard şi Isabelle Quin. Singurul lor fiu, John, „a moştenit” o casă în Mobile City, o casă modestă, fără etaj. Din momentul în care John Quin şi-a dăruit o locaţie în oraşul Mobile, a căutat un proiect pentru o casă subterană, mai largă şi bine apărată. Nu avea de gând să trăiască sub pământ, totuşi se putea retrage în situaţii strategice. Apoi s-au ocupat alţii de proiectele sale.

S-a mutat la Jacksonville pe 3 septembrie. A închiriat o casă, nu prea mare, o vilă, şi a rămas legat de locotenenţii şi angajaţii săi care aprovizionau reţeaua din Memphis. Le-a dat mână liberă până când aceştia au devenit violenţi şi au intrat în conflict între ei. Abia atunci a înţeles John Quin că nu e simplu să ţii în mână ceva care funcţionează doar în obscuritate. Au fost câteva victime, razii ale poliţiei, chiar s-a pronunţat numele său, însă nu fusese acolo şi, în fine, nu exista ceva împotriva sa. FBI ajunsese cu ancheta aproape de zona marilor traficanţi ce aprovizionau ameţiţii unor mari oraşe din statele centrale. Doi dintre anchetatori au fost implicaţi într-un accident auto şi grav răniţi. Imediat s-a spus că FBI din Saint Louis se află sub asalt. Vorbărie. Totul s-a muşamalizat şi s-a uitat.

 

Fostul rabin Momstern, care lăsase de-o parte cucernicia pentru a intra în politică, primise o donaţie substanţială din partea unei organizaţii de binefacere, pentru a-şi susţine campania şi a deveni senator de Tennessee. Prost ar fi fost să o refuze, deşi numele organizaţiei era cel puţin neserios „Organizaţia pentru viaţă sănătoasă”. Şi-apoi, cine auzise de ea…? Cum? E de când lumea? Atunci, legătura cu Momstern. Pentru ce nu îl susţinuse pe altul? Fuseseră 16 candidaţi, între care 10 independenţi. Mai mulţi decât oricând! Aşa era şi domnul Momstern, Isaac Momstern. El se baza pe suportul unei bănci de credit ţinute de cumnatul său, Boris, şi a numeroaselor sale rude plus tovarăşii din Comunitate. Era singurul evreu. Dintre ceilalţi cincisprezece, nouă erau negri. Poate că ar fi fost mai bine să candideze la funcţia de guvernator. Aceasta i-a părut fostului rabin Isaac Momstern mişcarea politicii de anul viitor. Pare un joc de şah, politica? Uneori e un joc de dame. Dar nu în cazul său. A rămas în cursă cu un afroamerican pentru al doilea tur şi… destinul lui a fost să ajungă anul următor guvernatorul statului…

„Organizaţia pentru viaţă sănătoasă” nu atrăsese atenţia până atunci gangului mafiot al lui Guerero, care se apropiase de candidatul partidului democrat, dealtfel câştigător al fotoliului de senator. Era o noutate. Succesul ulterior al lui Momstern, i-a făcut să se intereseze cât se cotizase pentru campaniile candidaţilor. OFGL (Organisation For Good Life) a cheltuit peste 20 milioane de dolari pentru campaniile domnului guvernator. Cine se afla în fruntea şi în spatele ei? O firmă de medicamente cu sediul central în Miami! Ce ziceţi? Cred că nu e bizar să afirm că informaţiile veneau pe linie oficială şi, evident, erau cunoscute de FBI. Dar banii aceia susţinuseră campania guvernatorului, pentru Dumnezeu! Despre ce vorbim? Cine e cu noi nu e împotriva noastră… sau invers, cine nu e cu noi e împotrivă… Probabil că amândouă se susţin. Căutând mai adânc s-a putut înţelege că banii aceia proveneau tot de la Comunitate. Firma era a unui evreu numit… îl ştiţi fără să îl fi întâlnit vreodată, Leywitz, şi era sucursală a trustului Overseas Managements.

De ce se amestecase Adrian Leywitz, un tip discret, dintr-odată, atât de vizibil, în lupta politică, şi mai ales în Tennessee, este, aparent, greu de pătruns. Guerero însă, el capo, trebuia să fie informat pentru a-şi proteja afacerile. Adrian Leywitz era, printr-o foarte ciudată potriveală în această poveste, ginerele unui tip din staff-ul lui Momstern. Deşi între el şi soţie nu a fost vreodată un strop de afecţiune, cu tatăl ei era într-o bună relaţie de business. De-altfel erau de vârstă apropiată.

Când a fost îndreptat spre acest obiectiv al bandei, chiar înainte de alegerile pentru postul de guvernator în Tennessee, John Quin era deja implicat. Pentru el afacerile lui Leywitz, poliţia şi procuratura din Miami şi Tampa, stăteau în linia întâi a revenirii sale. Nu avea de gând să intre personal în contact cu oricare dintre duşmanii săi, dar voia să-i ştie şi să-i înspăimânte.

Desigur Adrian Leywitz nu părea să fi avut vreo legătură cu calvarul trăit de Roque Dellanos. Fusese un tip foarte jovial, fiul bătrânei doamne Dorothy L.. Un individ căruia îi plăcea să poarte păr lung, deoarece era încă des, atât de lung încât îl lăsa uneori peste urechi sau îl prindea la spate cu o clamă. Era deja cărunt şi nu deţinea alură de don Juan, dar se păstra bine şi avea voce puternică. Oamenii aceştia cu voce puternică nu pot sta ascunşi. Le place să se audă chiar şi atunci când sunt singuri. Par îndrăgostiţi de propria voce şi de înţelepciunea lor grozavă. Doar dacă nu sunt cumva nişte actori prefăcuţi... Şi asta era mister Leywitz, un actor de dramă comică. Trăgea după el o mantie de cranii. Era un agent al Morţii stimabilul domn, pentru că renumitele medicamente neuroleptice sintetizate de faimoasele lui laboratoare distrugeau încet-încet Viaţa. Ştia, bineînţeles, acest amănunt însă nu era deloc afectat. Şi râdea: „Ha-ha-ha”, şi râdea: „Ha-ha-ha”… până când l-a cunoscut pe domnul Robert Rieux, un mulatru cu un ochi fals, cu irisul albastru (cel valid fiind căprui). Acesta i-a spus că reprezintă interesele unei distinse case numită, franţuzeşte, „Anciennes familles”. OK! Şi care putea fi legătura cu el? Mai nimic. O cantitate de meta-amfetamine pe care, oameni de onoare, familiştii o vor plăti la preţul pieţii. Nu poţi invoca mare lucru dacă eşti solicitat de orice ramură a Mafiei, italiană, franceză, americană din nord ori din sud, rusească sau chinezească. Solicitase protecţie şi o avea promisă, deja procura aceste medicamente altor traficanţi şi nu avea capacitate să lucreze mai mult. Şi da, protecţia era „asigurată” de poliţia din Miami. Care poliţie întreţine traficul de droguri? Acea parte a poliţiei… Cam toată. De aceea a început prin a nega faptul că firma sa ar sintetiza mult blamatele neuroleptice. „Priviţi lista!”, i-ar fi zis domnului Rieux. „Acestea sunt medicamentele livrate pieţei”, dar omul din faţa lui, pe care îl primise la recomandarea lui Momstern, i-a vorbit despre ceea ce se ştia de la Roque Dellanos. I-a zis chiar unde găsise stupefiantele ascunse şi i-a promis că „Vechile familii” le-ar plăti şi pe acestea ca pe o primă tranşă. Atunci a dorit domnul Leywitz amănunte privitoare la hold-up şi s-a interesat de pedeapsa care se cuvenea celor care îl jefuiseră. Doi dintre ei fuseseră ucişi de poliţie, al treilea era în mâinile procuraturii. Leywitz a cerut să fie eliminat şi acesta. Trebuia o pedeapsă exemplară astfel încât o lovitură asemănătoare să nu se repete.

După ce Roque Dellanos a fost internat într-un lagăr de exterminare, Adrian Leywitz a investit în deschiderea unei filiale a trustului său în Mobile City din Alabama, aflat pe coasta carraibeană a USA, nu departe de Louisiana şi Florida. Am putea acum să înţelegem altfel legătura lui John Quin cu acest oraş. Nu doar afacerile lui Leywitz în această parte a ţării, dar toată reţeaua organizaţiei „Anciennes familles” erau luate în focus.

E puţin încurcat, pentru un om în căutarea unei lecturi facile, acest amestec de nume dat persoanei din faţă, dar ea însăşi s-a ascuns mereu, chiar de sine. Aş putea paria că nu rămâne astfel. John Quin deci, analiza vendetta lui Roque Dellanos. Nu ţi-e mai bine, întrebaţi, să-ţi vezi de drumul tău? Doar dacă nu-ţi curge prin vene sânge latino…

 

Era timpul să fie scoşi din lumea lor magistraţii care inventaseră vina lui Manuel Villa şi îl înfundaseră în jungla amazoniană.

Procurorul Jeff Morriello, un om cu destule probleme pentru o zi ploioasă, de iarnă oarecum, conducea break-ul lui hibrid Chrysler spre Circuit Court Judge, abia îl rotise pe una dintre aripile autostrăzii înalte pentru a coborî spre parcarea aglomerată din faţa tribunalului când a fost acroşat de o maşină de teren. Doi oameni au ieşit din ea, unul i-a prezentat o armă cu amortizor, iar celălalt l-a forţat să intre în maşina neagră fără să-i adreseze răspuns la întrebarea legitimă: Ce se întâmplă? Nu intrase el cu maşina într-a lor.

Procurorul a ajuns repede unde voiau răpitorii lui, într-o casă aflată dincolo de aglomeraţia urbană. Înăuntru a găsit o femeie pe care o cunoştea, Juliette Carrigan. Era schimbată mult Julie. Îmbătrânise, ori lumina aceea sordidă n-o avantaja…?

–      Nu ai găsit alt mod de a mă invita, Julie?

–      A, a strigat surprinsă femeia! Tu eşti Jeff Morriello? Procurorul Jeff?

–      Yes.

–      Nu te-am văzut de 5 ani. Cum ai ajuns aici?

–      Şi nouă luni, mai exact. Ah! Mi-au stricat maşina hăndrălăii aceia. A rămas pe autostradă. Cine sunt?

–      Nici eu n-am aflat. M-au adus de dimineaţă în locul acesta. Vor să ştie ceva despre un caz judecat… acum zece ani.

–      Pot să consulte internetul! Ce este prostia asta? Nu poţi ridica un procuror de pe stradă când îţi vine? Există legi în ţara asta şi vor da socoteală…

–      Jeff! Jeff! S-ar putea să fie criminali…

–      De ce? Nu am… Am fost un om corect cu toată lumea… Cu mine n-au vorbit. Ţi-au zis ceva?

–      M-au întrebat dacă sunt amanta ta. Le-am zis „da”, ce-ai fi vrut să spun?

–      Dar nu ne-am văzut de cinci ani şi… şi…, pentru Dumnezeu!

–      M-au întrebat cine a plătit membrii juriului… Acum zece ani? Nu ştiu… Nu mai ştiu dacă am fost eu preşedinta juriului. Jeff, Jeff, te rog să mă disculpi! Eu n-am nicio vină!

–      Zece ani? Mi-au luat smartphone-ul. Aş putea să caut, probabil mai sunt date, pe internet.

–      Procuror Jeff Morriello! s-a auzit o voce bărbătească. Nu-mi răspundeai dacă îţi făceam o cerere obişnuită, verbală ori scrisă, nu? De-aceea ţi-am schimbat azi programul. Vreau să ştiu cine te-a plătit să susţii un proces trucat.

–      Cine eşti?

–      Fort Myers, Middle District Court, astăzi se împlinesc zece ani. Un om, originar din Columbia, numit Manuel Villa, a primit 18 ani de puşcărie după un proces civil în care a fost apărat de un avocat numit din oficiu, iar curtea de juri, condusă de această distinsă doamnă, a avut formatul minim, de şase persoane, ca pentru un homeless. Condamnatul a fost încarcerat într-un lagăr de exterminare din ţara natală.

–      Eu sunt plătit de statul federal, domnule, cine eşti, şi nu mai cunosc ce am făcut acum zece ani...

–      Sorry! Am consultat cariera ta, domnule procuror. Apari în cazurile unde au fost implicaţi membri ai organizaţiei „Les Anciennes Familles”.

–      N-am auzit de organizaţia aceasta. E ceva sud-american?

–      Ha-ha-ha! Mă jigneşti, domnule Morriello!

Vocea răguşită, de fumător, părea grea, de plumb. Scrâşnea din două difuzoare puse pe o masă împinsă într-unul dintre pereţi.

–      Stai un pic! Cine eşti, domnule? Ce vrei? Dacă nu eşti mulţumit de sentinţă o poţi ataca prin recurs. Suntem o naţiune democratică, domnule!

–      Ştiu că ştii foarte bine ce s-a întâmplat la acel proces. Eşti un procuror corupt şi, nu mă îndoiesc, ai nedreptăţit numeroase alte persoane, însă eu nu sunt justiţiar. Nu vreau să te droghez pentru a afla adevărul.

–      Domnule, a intervenit Juliette Carrigan, eu îmi amintesc de acel proces. Atunci Jeff a împărţit o sumă de bani tuturor juraţilor. Eu am primit cinci mii de dolari. Fiecare dintre juraţi a primit la fel. Şi domnul judecător a fost plătit. Ştiţi că e mort judecătorul? A fost găsit mort la el acasă...

–      Draga mea, nu poţi să taci, i-a reproşat Morriello? Ţi-a cerut părerea cineva?...

 

Începutul s-a produs la New Orleans. Abia traversase coasta, de la vest la est, dezastruosul uragan „Himera”. Îi puseseră nume de bestie greacă! New Orleans era distrus. Pe fostele străzi pluteau încă hoituri umane. Era o mare jale şi o completă anarhie. Încă nu fuseseră salvate toate victimele care stăteau în casele inundate, iar furturile păreau de neoprit… Dar ziua aceea începuse bine. Deşi vântul bătea încă, ieşise soarele, chiar se anunţase o mică scădere a apelor din oraş. Nu fusese inundat întreg oraşul. Spre nord sunt locuri puţin mai înalte care se salvaseră, măcar din acel dezastru… pentru că în ziua aceasta liniştită s-a declanşat brusc un incendiu care a cuprins câteva clădiri mari. Plouase mult însă… ceva întreţinea vâlvătaia. Au murit doi pompieri sub privirea spectatorilor de la tv! Mai târziu, s-a aflat că se petrecuse ceva mult mai important. Fuseseră surprinşi mulţi acolo, într-o sală mare şi erau persoane importante. Notabilităţi. Primarul, şeful poliţiei, consilierii şi, parcă, un congresman. Doi? Fuseseră într-o şedinţă de lucru, o întrunire… Oricum. Da, şi viceguvernatorul. Au fost prăjiţi cu toţii. Carbonificaţi. Era o crimă monstruoasă. Se încuiaseră uşile de ieşire! Mai târziu s-a spus că era întrunire secretă. De aceea ar fi fost uşile încuiate… 48 de cadavre! Fără supravieţuitori. Parcă ar fi fost o apocalipsă de sectă, o moarte rituală.

A doua zi, bătrânul domn Lambert, care îşi pierduse o parte din memorie şi echilibrul, stătea în fotoliul său rulant în casa pe jumătate smulsă de uragan când a fost anunţat de soţie că a primit un plic de la un curier. Înăuntru era o hârtie pe care fusese scris un nume: ROQUE DELLANOS.

Pentru ce un asasin ţine să-i transmită victimei motivul crimei este de neînţeles. Probabil e o scuză pentru sine, desigur zadarnică dacă are conştiinţă. Nu se ştie dacă mai rezona în vreun fel acest nume în memoria bătrânului domn. Cert este că în acea zi a murit ars în foc fiul său, Pierre şi nepotul, Leonard. E preţul plătit pentru numeroase orori. Asta arată că Lumea are un Şef care ne ştie pe toţi. Cum treci dincolo rişti să intri în coliziune. Dar, ce vorbesc? Natural sau nu, e o suferinţă, finalul. Pentru tine, pentru alţii…

Ieşirea temporară din schemă a „Bătrânelor Familii” a creat o gaură efemeră în afaceri care s-a închis degrabă. Dacă vrei să ştii cine a eliminat organizaţia, vezi care au fost beneficiarii. În zonă s-a infiltrat, odată cu refacerea vieţii normale, o reţea mexicană puţin cunoscută, „Irisa”. Era cunoscută de Poliţia mexicană, iar membrii ei vânaţi… „Vânaţi” am zis? Probabil este exagerat.

Interesul mexicanilor pentru afaceri în perimetrul negrilor francezi din zona sudică a statelor americane a fost antamat imediat ce s-a simţit lipsa mărfurilor pe piaţa ilegală. „Irisa” nu putea veni decât din Miami sau Bahamas. Acolo se schimbaseră nişte patroni dintr-o parte în alta, fără să se suprime. Să schimbi cazinourile, de calibru diferit, este neobişnuit. E vorba de influenţă, iar influenţa se manifestă underground. Ce să faci patronilor dacă aceasta fusese înţelegerea, iar actele păreau legale? Patroni? Aceşti „patroni” erau zeci de firme necunoscute, cu sediul în ţări cu insule mai mult sau mai puţin virgine. Se făcuse cumva şi un transfer financiar. Deci…

Şeful „Irisei” nu părea mexican. Există un centru de „luptă împotriva traficului de droguri”, în care s-au adunat specialişti din câteva state americane, unde se ţine o statistică a reţelelor de traficanţi. Şi nu sunt nume, pur şi simplu, sunt toate datele plus mişcarea personajelor, aproape la zi. Şeful „Irisei” nu fusese, încă, nominalizat. De aceea poliţiştii mexicani nu-l credeau conaţional. Poate era un „gringo”, un nord-american. Un nord-american şef de reţea mexicană? Disimulat în masa de imigranţi care schimbau imprevizibil procentul rasial în State. Se poate. De unde numele bandei: „Irisa”? Întotdeauna este o legătură…

Noi, indivizii obişnuiţi, oricât de dornici să ne implicăm, să fim fericiţi, oricât de temperamentali, de spontani, melancolici, de energici sau inteligenţi, dacă suntem prinşi, involuntar, într-o aventură din această zonă tulbure a lumii, am mai putea dormi liniştiţi din acel moment înainte? Nu am simţi limita Infernului, nu am cunoaşte dracii şi influenţa lor nefastă în lumea noastră? Dar cei care îi combat ce sunt?

Vă amintiţi de Joana Pardo, poliţista din Miami, adevărata Juanita din visele tânărului Manuel Villa? V-aţi întrebat, citind această istorie, de ce nu fusese martorul nevinovăţiei sale? Deşi raportul ei, privitor la tot ce se petrecuse în ziua atacului asupra dubei cu „banii” lui Leywitz, se înregistrase, dispariţia ulterioară a lui Villa a clasat cazul poliţiei. Şi a uitat de el, dar el nu a uitat-o.

John Quin, alias… cum ştim, nu a mai reuşit să îşi refuze trecutul. Observaţi vă rog vorba aceasta, „trecut”! Se referă la spaţiu. Vorbeşte de locuri, lucruri, personaje… „Trec pe-aici, îl cunosc pe cutare, îmi spune ceva, trec mai departe, ajung acolo, pentru a face aproape orice… Am trecut, deci totul e consemnat la cutie, la cap adică… A intrat în sediul poliţiei pentru a o reîntâlni. Joana era aproape de pensie. Lucrătorii din poliţie se pot pensiona la 45 de ani, iar Joana se apropia de 45. Nu se mai ocupa de investigaţii. Era deja bunică, avea o nepoată. Ceva estompase în memoria lui imaginea fetiţei cu păr ondulat şi pampoane roşii. Timpul…

Interiorul secţiei de poliţie se modificase. Până ce a fost întrebat chiar de ea ce problemă are, de ce venise acolo, a privit împrejur. Cuşca în care fusese închis, alături de fratele lui dispăruse. Căutase destul să afle adevărul despre moartea lui Emilio. În arhivele Poliţiei din Miami, rămăsese indicaţia „autor necunoscut”. Fratele său murise degeaba! Fusese găsit împuşcat în spatele unui depozit în docuri, imediat după ce se produsese incidentul, de partenerul său Rick Coldeman. Acest Rick Coldeman s-a transferat după două zile la poliţia din Jacksonville, unde a fost descoperit de John Quin în funcţia de şef adjunct al unei secţii de… investigaţii. Exact de drogaţi avea grijă, domnia sa. Era gras, prosper, cu mustaţă mare. A bănuit, după ce a aflat că individul acela, Coldeman, fusese iute îndepărtat, că Emilio era victima poliţiştilor corupţi. Cine fusese implicat, cine dăduse ordinul?

În aceeaşi lună noiembrie, după ce uraganul „Himera” trecuse cu bine de peninsulă, Rick Coldeman, subcomandantul Integrity Group Investigation, nu altcineva, a fost bruscat şi îndesat într-o dubă pe strada S. Liberty, la ieşirea din The Plaza Residence, unde-şi permitea un apartament regesc pentru el şi familie, din veniturile proprii…

Comandantul adjunct Rick Coleman a fost găsit a doua zi la sud de vile, strivit pe roci. Deasupra, era un automobil Lincoln aproape sfărâmat (ulterior s-a aflat că era maşina lui, deşi familia nu o ştia deloc), iar corpul comandantului, destul de marcat, atesta că decedase fiind prins sub caroserie. Era un deces provocat de alcool. Comandantul fusese beat. Dar ce eveniment îi cauzase cheful de băutură şi de ce se afla acolo deplasându-se înafara oraşului… urma să se afle după investigaţii.

John Quin şi-a întors capul spre doamna agent şef Pardo şi a privit-o în ochi:

–      Am intentat divorţ soţiei. Avem o fetiţă, o cheamă Rose. Nu-mi doresc decât să îi ofer un venit pentru a trăi decent, însă nu reuşesc să le găsesc…

–      Au avut ori au domiciliul în Miami?

–      Nu ştiu.

Joana Pardo nu îl recunoştea pe fratele lui Emilio Villa. Figura lui era deteriorată, a ei deloc. Parcă nu trecuse vremea peste ea. Totuşi, s-a pierdut un deceniu de când se văzuseră ultima dată…

–      Cum te cheamă?

–      John Quin.

–      Locuieşti în Miami?

–      În Jacksonville.

–      Şi de ce ai venit aici?

–      Eram în trecere…

Ciudat acest individ!

–      Te rog, arată-mi actele!

John i-a prezentat permisul de conducere.

Joana l-a căutat imediat să-i vadă cazierul. Imaculat. Cum ziceam (sper că am spus) John Quin îşi modificase datele online astfel încât amprentele sale erau unice.

–      Spuneai că locuieşti în Jacksonville. Aici scrie Memphis.

–      Mi-am schimbat domiciliul, iar datele permisului au rămas în urmă.

–      Cum o cheamă pe soţie?

–      Johanna Quin.

Pe Joana Pardo nu a mirat-o similitudinea numelor. Se poate. De-altfel nu se transcria identic, iar numele lui chiar nu-i spunea nimic.

–      Am găsit şase persoane cu numele acesta, domnule, dar niciuna în Florida. Două sunt în L.A. Caut-o acolo, a zis, după ce a consultat computerul!

–      Sincer… Am venit aici să vorbesc cu tine, agent Joana Pardo, însă nu în sediul Poliţiei. Te-aş invita într-un local unde-am mai fost cândva.

–      Cu mine? Sunt prea bătrână pentru întâlniri romantice, a râs de el. Eu nu mă mai ocup de cazuri. Ai ceva de transmis, te duci la agentul principal Dan Smith… Unde-i Dan, a întrebat un coleg? Când se întoarce. Te rog să-ţi iei permisul!

John Quin aflase că Joana Pardo fusese implicată în crima comisă asupra fratelui său. Cum? Rick Coleman turnase tot. Cine îl voia mort pe Emilio, cine participase şi cum se petrecuse. Nume, locuri... A zis cum au fost selectaţi magistraţii care s-au ocupat de cazul lui Manuel Villa, deşi nu se mai afla în Miami. Fraţii columbieni fuseseră lucraţi de ramura coruptă a poliţiei. Însă cel care îl voise mort pe Emilio fusese un tip, se pare uruguayan, numit El Desperado. Individul acesta se plimba liber prin State, Mexico, în Europa şi… posibil prin Afganistan, de unde se aproviziona cu haşiş ori cu heroină, pentru clienţii săi aleşi. Descoperirea acelui Desperado a fost o surpriză pentru John Quin. Nu auzise de el – şi opera în branşă, avea ştiinţă de zonele de influenţă şi care sunt „owner”-ii, aparţinătorii, cum ar veni!

Citind astfel de poveşti ai putea crede că Statele Unite sunt copleşite de fenomenul infracţional şi desigur nu mai sunt oameni cinstiţi aici. Nu, nicidecum, stimaţi câştigători ai „Loteriei vizelor”, nu renunţaţi la oportunitate, este un loc unde legile sunt ferme, Constituţia statului este cea mai stabilă din lume, totul funcţionează ca la carte, atâta doar că ici-colo sunt persoane cu anumite nevoi, considerate vicii de puritani. Nu trebuie să existe şi ele? Sunt oameni! Acestea sunt servite într-un mod neoficial.

Joanita era un simbol pentru Manuel Villa. Din nefericire, nu reprezenta un reper afectiv pentru John Quin. În ziua morţii lui Emilio, ea fusese aceea care îl trimisese la docuri pentru a se întâlni cu un informator. Plecase împreună cu Coleman şi fuseseră întâmpinaţi la locul de întâlnire de un grup de indivizi înarmaţi. Pe Emilio l-a împuşcat unul în cap, iar Coleman a rămas în viaţă, deoarece, spunea el, nu se afla alături. În declaraţie scrisese că s-au îndepărtat fiindcă informatorul nu era în locul indicat, şi doar Emilio a fost împuşcat (de un individ rămas necunoscut). Deoarece Emilio nu a decedat pe loc, Coleman s-a ocupat de sfârşitul său rapid în spital. De acest sfârşit Joana Pardo nu era străină. Păcat! Era o femeie cu credinţă fermă în Sfânta Fecioară şi Domnul Isus, mergea frecvent la catedrală, îşi mărturisise crima în confesionar monseniorului Robert Crane, iar acesta o asigurase că, nefiind autorul, păcatul era iertat de Cel PreaÎnalt. Dar cei de jos nu îl puteau ierta! Los demonios!

Joana Pardo nu rămăsese singurul poliţist plătit de aşa-zisul Desperado anul acela. Fuseseră încă 4, fără Coleman. Un veritabil team de basketball. Au fost cu toţii strânşi într-o acţiune rapidă de trei profesionişti ai crimei pe care nimeni nu îi putea cunoaşte. Erau indivizi fără cetăţenie, cu nume şi amprente variabile. Poliţiştii nu s-au văzut, dar s-au ucis între ei. Şi totul s-a întâmplat într-un depozit plin de materiale aflat în… docurile portului Miami. Acest masacru din docuri a rămas în istorie drept „Noaptea neagră a Poliţiei din Miami”.

Cercetarea cauzelor conflictului ar fi trebuit să lămurească tragedia, dar mai mult au adâncit-o. Ce anume crease conflictul, cine începuse lupta, cât durase, cum se deplasaseră combatanţii…? Nu s-au găsit urme de droguri în organismul lor şi nici de alcool. Erau distrugeri mari în depozit. Oare numai ei, cei cinci, fuseseră acolo? Cert era că folosiseră exact armele existente, care le aparţinuseră, pentru a se împuşca. Se vedea că unii rezistaseră mai mult, însă decedaseră în timp ce se târau spre poarta de ieşire… Erau materiale inflamabile care au luat foc. Au fost chemaţi pompierii şi abia după ce a fost stins incendiul s-au găsit cadavrele. Unde se aflau paznicii depozitelor? ...

Adio Joanita! Uşa compartimentului tău a fost sigilată.

 

El Desperado, cine eşti? Astfel erau numiţi cândva pistolarii din Middle şi Far West care ţineau socoteala victimelor, criminali care mureau împuşcaţi într-o bună zi. Iată că rămăsese unul! John Quin l-a căutat pe internet. Prietenul său virtual Chung Un a lansat un support în mediul virtual. A găsit câteva piste, ulterior infirmate. Desperados erau destui, chiar traficanţi ce purtau acest supranume, niciunul să se potrivească. Omul căutat nu era cunoscut astfel. Probabil nu el îl contactase pe Colleman. Cine atunci? Dintre cei 17 „desperados” din Florida şi Louisianna, trei erau în penitenciare, câţiva erau simpli useri pe diferite site-uri sociale, opt aveau nume înregistrate de Poliţie, iar cei trei deţinuţi aveau numele în arhive ale unor servicii de combatere a traficului cu droguri. Nu erau împreună, mai rău, unul dintre ei se afla în Alaska. Să angajezi un localnic pentru a interoga acest individ comporta dificultăţi, dar nu era exclus. O excursie a lui John Quin spre Prudhoe Bay era nerealistă. De-altfel nu putea vizita vreunul dintre aceşti indivizi. Strategia sa era clară: nicio legătură directă. Încerca să se sustragă inclusiv de la contactele cu subalternii ori superiorii săi. A gândit să îşi găsească o sosie, însă era dificil să se încreadă în altă persoană. Holograme virtuale... Poţi vorbi de oriunde altundeva. Skepsis-ul e să funcţioneze sistemul ireproşabil. Poţi fi sigur?

Nu. Individul deţinut în Alaska era originar din Kentucky, dar traficase în Louisiana şi Alabama de toate, inclusiv arme. Avea de reflectat aproape o sută de ani dincolo, în circul arctic, printre gheţuri. Asemenea pedepse sunt cumplite. Şi poţi fi nevinovat. Nu există decât un motiv pentru a trăi: speranţa că poţi ieşi cumva de-acolo. Şi dorinţa feroce a răzbunării... Asta îl scosese şi pe Roque Dellanos din jungla lui. De aceea nu îl putea ierta pe omul care comandase moartea fratelui său. A tocmit oameni specializaţi în aflarea adevărului cu orice preţ. Ştiu, veţi spune că profesioniştii nu pot fi angajaţi decât de oamenii lor de încredere, iar aceştia lucrează pentru persoane fizice nu fictive. Au nevoie de persoane verificabile. Altfel e posibil să nu îşi ia banii pentru îndeplinirea misiunii.

John Quin a fost mereu reprezentat de angajaţi. Nici avocaţii săi nu îl cunoşteau direct. Totuşi nu era o fantomă. Destui ştiau lucruri despre el şi se străduiau să-l aibe la mână cu tot ce poate fi compromiţător. În domeniul traficului de ilegalităţi nu există bunăvoinţă, nici acţiuni de binefacere... deşi se găsesc nuanţe. Poţi susţine cariere, dona, cu diverse prilejuri caritabile, îţi protejezi familia, protejezi afacerile celor slabi, finanţezi persoane ajunse în ruină sau foarte aproape de succes...

Prin luna martie abia, la cunoştinţa lui John Quin a ajuns ideea că Emilio Villa deranjase un mafiot, adică un descendent al renumitei Cosa Nostra. Italian, da. Italienii americani au afaceri în zona divertismentului pe toată coasta sud-estică a Floridei, până jos, în Bahamas. Nu-i vezi pe-acolo decât arareori, când îşi aduc protejaţii şi li se organizează petreceri în stil italian. Altfel stau departe, în Chicago, New York. Sunt businessmen-i. Desigur, cu toţii sunt. Şi John Quin. Altfel, ce profesie ar avea? Businessman poate fi orice individ lipsit de job care se susţine material. Nici de şcoală nu are nevoie. E de preferat să aibă cât mai puţină. Şcoala te învaţă să pui întrebări, să rezolvi ecuaţii, să cauţi... Nu e nevoie. Nu trebuie decât să elimini orice greaţă. Dam-dam-dam!... Un tip cu nume de camorrez: Ciro Sciorenza. Unul dintre desperados a acceptat că a ucis un fraier de cop infiltrat, cu mulți ani înainte. I-a înfipt un glonț în creier. Sciorenza a cerut să fie eliminat. Și-a amintit de o furtună când căzuse o macara în docuri, aproape. Polițistul fusese turnat de-ai lui...

Ce căuta Emilio în treburile lui Ciro Sciorenza nu avea de ce să ştie. Nici el nu ar fi acceptat implicarea unui poliţist în treburile sale. Curiozitatea aceasta nu foloseşte nimănui. Nu scade preţurile din piaţă, nu îmbunătăţeşte comerţul cu China – îl poate înrăutăţi. Chinezii comercializează mai mult decât se ştie...

 

John Quin s-a oprit. Îi pedepsise pe vinovați și s-a simțit eliberat de această muncă. Ajunsese la o răspântie. Care putea fi drumul său din acest moment? Deși am mers alături, senzația mea este că nu îl mai cunoaștem. Era un om trecut de 45 de ani. Nu avea o educație prea bună, nu îl putem credita cu o inteligență deosebită și păstra obiceiuri cumva sălbatice. S-a bucurat de o ciudată favorizare în viață, de șansă. Se înstărise, avea statut de businessman, știut de lume cât trebuie, își acoperea abil urmele subterane, dar, în ultimul timp câștiga mai mulți bani decât își permitea să spele. Fusese sfătuit că cea mai sigură investiție este industria entertaining-ului: show-uri (muzică, games, cazinouri, sporturi, IT și filme). John Quin încercase o afacere a sa, a clădit o fabrică de jucării. Încet, acest business a început să-i alunece din mâini. Oferea un alibi, dar păstra destule inconveniente. Nu avea răbdarea unui antreprenor să se reprofileze. Era un gangster, un afacerist în sfera viciilor umane, iar din lumea aceasta nu se poate ieși decât întins pe spate… cu picioarele înainte.

Subit trenul s-a înfrânat. Ceva i-a gripat mecanismul exact atunci când prinsese un trend ascendent. Intrase cumva într-o zonă interzisă… mai de sus?

Îndrăznesc să vă direcționez atenția spre glorioasele biografii ale marilor războinici moderni. După reușite fulminante care au exaltat susținătorii, s-a stricat ceva, un șurub, o rotiță, și a dus la prăbușiri în lanț, până la capăt. Căderea iremediabilă s-a produs după apoteoză. 

Fusese o iarnă intens plouată în sud. Cazinoul „La Festa” din Palm Beach avusese un început prost de an – și mă gândesc la tot, încasări, evenimente... Într-o zi de februarie, ploioasă, cum altfel, puțin înainte de midnight, au fost măcelăriți înăuntru cincisprezece oameni – cinci au murit pe loc – în timpul unei răfuieli cu gangsteri ca-n filme, zi numită de-atunci „KillerFriday –Vinerea ucigașă”. Ziua aceea se întâlniseră după aproape un sfert de secol capii cartelului Jaguarilor. Reunirea lor a fost de rău augur, a fost fatală. Asasinii au apărut din spate și i-au împușcat pe oamenii care stăteau la mese. Raul Guerero și padre Gustaviedra au fost ciuruiți. Apoi toți cei aflați la mese. John Quin era acolo, nu-și putea permite să lipsească. Pe el îl atinseseră chiar patru gloanțe mari de 9 mm și îi găuriseră un omoplat, mușchiul unei mâini și osul iliac, dar scăpase cu viață. Romero fusese grav rănit la cap, iar conducătorii, cum spuneam, muriseră. Toată banda a fost bulversată. Mai rău, șefii rămași în viață au fost vânați în spital. Acolo a fost omorât și Romero. John Quin fusese imobilizat din cauza rănii de la bazin. Nu își pierduse cunoștința și a cerut brancardierului să îl debarce înainte să ajungă la spital. A plecat șchiopătând  și s-a dus dincolo de stradă, într-un loc unde alarma unei mașini nu alerta imediat. Trecuse de miezul nopții, se apropia dimineața, iar el era plin de sânge. Și-a trezit medicul personal și a fost internat la clinica acestuia într-o discreție totală…

Crimele din „La Festa” au stârnit oficialii. Asemenea „hecatombă” nu se mai văzuse din timpurile istorice când se răzbunau clanurile Cosei Nostra. Deși se cunoștea activitatea infracțională a majorității celor executați în local, implicarea lor în mediul social, lipsa de violență îi făcea suportabili. Că nu putea fi eradicat fenomenul se recunoaștea tacit, important era să-l poți supraveghea. Cei veniți recent din America Latină fuseseră dați în urmărire, dar n-au fost identificați până atunci. Asasinii păreau să vină din mai multe locuri. Erau asasini profesioniști tocmiți doar pentru acest contract. Cum veniseră așa plecaseră. Au fost dați în urmărire internațională. Din cercetările FBI au fost șase oameni. Se aflase că unul e chinez, dar nu revenise în China.

O săptămână a plouat torențial! Mood-ul oamenilor pe o asemenea vreme se schimbă, dispoziția rea, cum ar veni greața, au marcat o vreme Palm Beach și Miami… Șapte oameni muriseră și măcar cinci așteptau să se restabilească. Câțiva dispăruseră dar au fost depistați unul după celălalt. Doar cel numit Joker nu a fost găsit. Pare ciudat că numele său real (cunoscut) nu a fost rostit de nimeni. Nu s-au găsit poze, nici înregistrări video ale întrunirii. De aceea a mers greu cu interogatoriile. Oare Joker fusese cel care organizase toată treaba? Mulți spuneau că fusese și el rănit. S-au găsit urme și s-a separat ADN-ul. Mai apoi s-au găsit niște imagini pe un telefon mobil…

După două luni și ceva aproape s-a uitat. Cazinoul „La Festa” și-a reluat activitatea și parcă a avut o revenire fericită. I-a fost schimbat proprietarul, iar acesta a modificat firma: „The Diamond”. Așa se pierde Istoria!

Lui John Quin i-a luat mult timp să se refacă. A mers în Mexic pentru două luni, la Acapulco. A stat să se regenereze. Avea nevoie de familia lui și a vrut să reia legătura. Simțea că îmbătrânise brusc. Johanna însă nu l-a vrut. El o văzuse, angajase un detectiv particular să o urmărească, își văzuse și fiii, știa unde trăiesc, dar nu și-a dorit să le tulbure viața. Johanna avea pe altcineva, un tip de culoare, dar nu asta conta. Copiii săi erau educați de altul. Ar fi trebuit să o elibereze de legătura maritală însă nu avea deloc inima ușoară. Simțea o responsabilitate apăsătoare, simțea că își dorea să fie părinte. Nici măcar nu își cunoscuse fiul, nu îi spusese că e tatăl său. Oricât de greu izbândise în viață, oricât de sălbatic fusese, John Quin nu se simțea un monstru. A hotărât să redea libertatea acelei femei. Când a revenit din Mexic în casa lui din Mobile City, Alabama, John Quin mergea poticnit, folosind un baston, avea un tic vizibil, o grimasă pe obrazul drept, își ținea umărul stâng imobilizat și abia putea ridica la nivelul umărului gantera ușoară. A recuperat. Ușor-ușor… Însă nu a mai fost același.

În altă zi l-a pierdut pe Chung Un. A vrut să îl contacteze și, din mediul virtual, i-a apărut un virus. Era un virus care încerca să-i copieze datele din pc. Fusese învățat să se ferească de programele scotocitoare și niciodată nu își păstra prea mult, nici măcar istoria căutărilor pe net și nici date de identificare. Încerca să fie incognito însă mereu se născocește ceva perfid, ceva care te localizează chiar atunci când ți-ai oprit aparatele. Chung Un a fost declarat infractor informatic. Fuseseră instituite noi reguli de utilizare a mediului virtual în USA, iar USA își păstra încă statutul de forță globală dominatoare. Legile ei s-au extins încet peste tot. Protestele de-afară nu se reflectau în interior. Să scape de coerciția legilor din Estados Unides ar fi putut dacă se muta în… Columbia. Columbia îi părea un loc nesigur și aproape primitiv. Oamenii de-acolo aveau instincte primare și erau lipsiți de cuvânt. Nu știau decât de frică. Nu te puteai sprijini pe ei. Se ferea de conaționali. Dar… După aproape patru luni de la masacrul din Palm Beach, la cunoștința lui John Quin a ajuns informația că atacul fusese comandat de „El capo colombiano”, iar șeful columbian fusese „El Niño”. Despre Fenomen se știa că murise în carceră, prin urmare cineva îi luase locul, iar ignorarea lui declanșase vendetta. Părea logic, deși informația îi parvenise din mediul oficial, din bănuielile agenților de la DEA Control Division. Cel care l-a convins a fost Terry Ryans.

A venit în biroul său din casa pe care o deținea în Mobile City. Nu i-a spus cum a trecut de sistemul de securitate, pur și simplu a apărut înăuntru, parcă s-ar fi întrupat acolo. Iar pe Terry Ryans, bunul său prieten, nu îl putea confunda nicicum.

–      Pentru Dumnezeu, ești neschimbat! Parcă de o viață nu ne-am văzut! Ce este cu tine aici, acum? Și unde-ai fost până azi, hombre?

Ryans nu părea la fel de vorbăreț ca altădată. Și era răgușit. Avea un fel de a vorbi cumva cavernos. Fumase mult parcă...

–      Sunt aici să-ți spun să te întorci în Columbia. Roque, nu știi cum plânge țara ta... Te cheamă, are nevoie de tine.

–      Ce să fac eu acolo?

–      Deschide o fabrică de jucării și vei vedea după aceea.

Și el gândise, dar avea nevoie de îndemn. Terry...! Uite că nu murise!

–      Te-am pierdut pe internet. Nu mai răspunde chinezul tău.

–      Nu-i nimic. Lucrăm altul.

Ar fi vrut să îl servească, să-i ofere ceva, să vorbească despre timpul trecut... Erau multe de spus, dar Terry i-a zis că vor discuta mâine, ori poimâine și a plecat. Nu a auzit ușa, însă avea uși cu senzor care se deschideau când te-apropiai.

Cine-ar fi crezut?...

N-a putut adormi gândind la tot felul... Poate că avea noroc să-și modifice cumva moralul. Și dacă ar fi găsit un loc să construiască fabrica sa acolo? Unde? Unde? La Cartajena? Îi plăcuse orașul acela deși... îi amintea de prima sa escapadă. Era prea tânăr și fără minte. Dar cum să se prezinte autorităților? Avusese acte de identitate pe numele Roque Dellanos. Numele acesta, pseudonimul său atât de drag, nu prea era știut în Columbia. A vorbit la consulatul din Miami, cu un domn, că și-a pierdut actele și a cerut ajutor să le refacă. Nu era deloc dificil să fie găsit în baza de date a Oficiului Național de Cetățenie, însă... Roque Dellanos dispăruse... Nu se regăsea în ultimile recensăminte. Era o chestie pe care nu o putea rezolva un simplu funcționar de la consulat.

–      Domnule, spuneți că vă numiți Dellanos Roque?

–      Da domnule. Seguramente.

–      Puteți veni să lămurim situația?

A vrut să meargă la Miami. Apoi s-a răzgândit. Prima lui grijă a fost, trebuia să fie, refacerea cartelului. Nu putea rămâne în afară, avea nevoie de protecție. La această muncă a folosit intuiția lui Terry Ryans. Deși acesta era lipsit de experiență în lumea mișcătoare și periculoasă a traficului ilegal de orice natură, ideile lui au fost aproape întotdeauna folositoare. Dar n-a vrut să-i fie locotenent. Consilier. L-a ajutat să-și aleagă oamenii. Și i-a găsit pe cei buni. Puțini dar buni. Fiecare a primit libertatea să-și aleagă modul în care se poate insinua pe piață. Dar să rămână necunoscut. Rețeaua avea implicare prin comisionari, livratori și șefi zonali. De-acolo se rupea legătura. Cei aflați deasupra nu aveau legătură fizică. Ei aduceau marfa și primeau banii.

 Şefii de zonă au un cuvânt de spus și uneori formează grupuri conduse de câte unul dintre ei, de regulă ales în consens. Se întâmplă să fie şi impus, dar are propria reţea de distribuţie, cum au toţi ceilalţi. Ei sunt cunoscuţi de poliţie. Cunoscuţi şi supravegheaţi. Mulţi au experienţă cu anchetatorii, au destule zile petrecute la răcoare însă, împreună, participă cu o sumă la bunăstarea instituţiei pe care o plăteşte deopotrivă contribuabilul comun pentru a-şi păstra basmele şi reveriile. Interesele diferă.

Cartelul Jaguarilor nu sucombase după asasinarea capilor, dar nu era departe de un război al celor rămași pentru a se impune careva. „Joker-ul” avea prestigiu. Pe el l-au acceptat cu toții. După ce a reorganizat rețeaua, John Quin – Roque Dellanos și-a mutat interesul spre Columbia, țara lui natală. Intenționa să își reia vechea identitate. Nu era dificil să procure acte false, dificil era să le „curețe”. În pușcărie, Terry Ryans era profesionist. Când i-a cerut să o facă, i s-a părut că șovăie.

–      De când Chung Un a fost anihilat, am stat departe de computere. Nu mai am unde să fug. Înțelegi?

–      Deloc. Ești consilierul meu. Îți ofer găzduire.

–      Tu nu știi... Am să te ajut, dar vei căuta numai tu programele sigure.

John Quin se pregătea, în ciuda vârstei – aproape cincizeci... –, să schimbe numele și obiceiurile.   

 Avea un plan. Să construiască un spital pentru copii. Alături de fabrica de jucării... Ce anume poate atrage mai mult simpatia decât grija pentru viitorul patriei?

Și-a refăcut identitatea înainte să cumpere o casă ruinată din Cartajena. Foștii proprietari nu locuiau de mult timp în Columbia, stăteau în Panama City. Cum de nu rechiziționase statul această proprietate? Pur și simplu oamenii nu renunțaseră la cetățenie și plăteau taxe, chiar pentru casa aceea. A contactat firma de comisionare și a acceptat prețul. Nu era aproape de țărm, însă avea deschidere spre un parc de copaci viguroși.

Era deja acasă și resimțea totul ca pe o revenire din exil. Însă, oricât ar fi dorit, nu se putea sustrage stării sale de șef de gang. Această legătură îi afecta viața zi de zi. Era ca un dragon cu trei capete. Unul se numea Roque Dellanos, celălalt John Quin și, în fine, fie că voia ori nu, „The Joker”.

Și-a lăsat barbă și a schimbat, cât își permitea, imaginea sa. Avea nevoie de familie pentru a fi perceput ca individ social...

Roque Dellanos a țintit sus – deși primul instinct de precauție al oricărui vânat îi cere să stea ascuns – și asta numai după ce casa lui abia ridicată a fost prădată de o grupare de hoți care a avut tupeul să-i pretindă taxă de protecție. Tâlharii nu au făcut mare pagubă, nici nu prea aveau ce să ia... ceva mobilă și niște tablouri, nule ca valoare, dar i-a identificat, din spatele măștilor, și a putut cerceta cât de adâncă era infiltrarea bandelor și până unde mergea corupția. Intraseră, din greșeală, pe teritoriu minat.

Banda de jefuitori avea chiar titlu, fusese numită „Ricca – Bogata”, se voia o grupare de vendetă socială, lua de la bogați să împartă săracilor, însă jumătate din mesaj fusese de mult timp folosit doar ca manifest. Pentru că nimeni nu se implica în eradicarea ei era evident că are susținere „politică”. Aducea venit cuiva potent.

Dellanos a hotărât să-l cunoască pe senatorul Jorge Morraso de Villamante care avea o „villa”, cât un palat, înconjurată de ziduri aproape de plaja din nordul orașului. Se zicea că este proprietarul casino-ului „Pirații Caraibelor” care se află la cincizeci de metri distanță, deși în acte localul apare ca patrimoniu al unui concern în turism numit „Saturn”, societate pe acțiuni.

Dellanos investise în casinouri prin terți, nu se afișase, dăduse atenție și celor care cercetau dedesubturile afacerilor și se retrăsese din timp – pentru a o lua de la capăt când apele se linișteau. De fapt zona de confort și distracție avea, oficial, regim de suspiciune din cauza câștigurilor mari, iar proprietarii erau persoane publice și averile lor la fel[5]. John Quin, alter ego-ul lui Dellanos nu avea nevoie de popularizare deși... nu exista siguranță în lumea lui. Devenise o preocupare importantă siguranța. A fost sfătuit să investească într-o firmă de pază pentru vip-uri. Dar pentru „spate” l-a vrut partener pe Jorge Morraso. S-a decis să-l inoportuneze la casino. Evident că nu acostezi un personaj de asemenea anvergură la masa de joc. O faci prin interpuși. Cel care i-a făcut „intrarea” a fost viitorul lui socru Antoño Garelano, un venezuelean pe care l-a cunoscut expert, la o masă de jucat poker încă din prima zi când a fost la „Pirații Caraibelor”.

Un senator columbian chiar este o persoană importantă – cum sunt toți senatorii din lumea aceasta. Are morgă, e distant și superior. Roque Dellanos și-a zis, văzându-l și auzindu-l, că modestia este un mod perimat de abordare a unui personaj meschin și infatuat cum i-a apărut la prima impresie Jorge Morraso. OK, avea înainte un tip prefăcut, avea să joace rolul de secund. I-a vorbit de afacere și Morraso l-a refuzat abrupt:

–      Nu-mi trebuie. Eu nu am timp să conduc firme, domnule...

–      Dellanos...

–      Da. Nu mă ocup de asta, nu sunt om de afaceri. Nu am voie.

–      Are potențial, aveți aici tot ce implică, este un proiect perfect fezabil și vă sugerează chiar... cum să stați în umbră.

Dellanos i-a întins proiectul, iar senatorul l-a privit fără să-l atingă. Destul. Nu faci bussines în casino chiar dacă ești primit într-un birou. În casino te distrezi...

Acesta a fost primul contact cu organul numit „Congresul statului columbian”.

Garelano, tatăl Isabelei, viitoarea lui soție, i-a zis că fusese la rândul său senator în Venezuela până la insurecția din anul precedent când toată clasa politică a emigrat pentru a nu fi internată în cumplitele recluziuni din jungla de pe malul fluviului Orinocco. Nimeni nu se mai întoarce de-acolo. Își exportase averea Garelano și avea, glorie lui Dios, cât să-și poată crește copiii și nepoții.

Roque Dellanos a cunoscut-o pe Isabel de Garelano y Parangulla (mai sunt încă trei patronime), la bordul yacht-ului „La reina Maria” care aparține familiei. Isabela era cu aproape treizeci de ani mai tânără decât Roque, mai exact douăzeci și șapte. Părea crudă dar avea deja un copil de patru ani și desigur ceva experiență cu bărbații deoarece a depășit foarte repede tracul debutului. Deoarece era hotărâtă să-și dezvăluie toți nurii încă din prima zi, Roque Dellanos a fugit de-acolo să nu-și jignească proaspătul prieten care se arătase atât de amabil.

A reîntâlnit-o accidental în oraș. Erau amândoi în mașină și s-au oprit unul lângă celălalt la semafor. Să nu crezi în fatum? Au coborât să bea o cafea împreună. Roque a aflat astfel că era de-a dreptul beată când s-au cunoscut pe yacht. Și băuse pentru a prinde curaj să-i vorbească, știind că e un tip cu... bine... experiență de viață... Dar îl place.

–      Cum de ești necăsătorit la vârsta ta?

–      Am fost. Am doi copii care nu locuiesc cu mine. Și nici nu știu unde stau.

John Quin știa. Roque își aroga isprăvile celuilalt. Acum gata. Ar fi putut să se împodobească iar cu o femeie frumoasă. Simțea că dorește să se liniștească și să iasă definitiv din traficul ilegal. Dar cum? Și-a delegat un prim locotenent. Era nevoie de cineva cu influență. A gândit la fiul lui Romero, William Ramos Smith. Romero Junior avea ceva din spiritul bătrânului său. Știința de a sta în umbră și ambiția. Era încă tânăr dar părea stabil mintal, copt. John Quin, astfel se numea încă, Joker, i-a zis că dorește să se retragă o vreme din afaceri, poate definitiv, și vrea să-l susțină în consiliul cartelului, unde se sfătuiau responsabilii, să preia conducerea pentru o perioadă nedefinită de timp.

Will Smith nu știa sigur dacă Jokerul încerca să se scoată dintr-o situație irezolvabilă ori, pur și simplu dorea să se pensioneze la cei cincizeci de ani pe care-i împlinise de curând... În perioada cât fusese haosul organizației, el avusese tăria să organizeze una dintre facțiuni, iar asta îl recomanda. Dar avea și dușmani în interiorul cartelului, Romero. Pe ei ar fi trebuit să-i tempereze ori să-i anihileze... 

Dellanos avusese o discuție nocturnă cu Terry Ryans privind viitorul. Mintea prietenului său era limpede și găsea ușor înțelesuri ascunse, de aceea îl asculta și se lăsa dojenit dacă judeca lucrurile ușor. Cartelul era încă fragil, situația lui nesigură, sănătatea precară, chiar retragerea în țara natală nu se consolidase. N-ar fi fost bine să se expună. Pe capul său fusese pus un preț. Venise cu ideea de a construi fabrici ori spitale pentru copii și a lăsat o parte din gândurile sale. Ar fi trebuit să justifice sursa situației financiare, dacă era solicitată. De unde proveneau banii? Din bănci. Cum îi făcuse? Roque Dellanos e businessman. Are fabrică de jucării (cedată de John Quin) la Mobile City (USA). Aceasta e povestea foarte scurtă a omului de afaceri. Să investești în Columbia însă, nu e simplu. Mai mult decât banii trebuie oameni. Avocați, hackeri, indivizi care-l reprezintă, o rețea. Oameni de încredere. Împlinise cincizeci de ani și avea nevoie de revizie și poate reparație capitală înainte de a reporni la drum...

S-a căsătorit cu Isabel în Barbados, au acostat pe faleza unui canal în Bridgetown și au vizitat orașul. Au fost împreună cu apropiații la catedrala catolică Saint Patrick unde s-au căsătorit religios într-o ceremonie restrânsă. Niciunul nu fusese căsătorit legal înainte. Nici Roque Dellanos, evident. John Quin era altul. Antoño Garelano se arăta încrezător că ginerele își permite să-i întrețină familia. Vorbise cu fiica și neîndoielnic făcuseră planuri. Dar cât de bogat putea fi Roque Dellanos? Era antreprenor și businessman. Cunoșteau că demarase fabrica pe un spațiu construibil din marginea orașului, în Villa Hermosa și, deocamdată avea o casă aspectuoasă, ca o vilă patriciană, cu coloane, cariatide, statui și toate cele, copaci uriași, grădină interioară plus camere spațioase și aparate moderne care ușurau viața cotidiană. Avea siguranța unui bărbat puternic. Și nu pusese condiții în cazul despărțirii de soție... nu vorbise de un aşa zis contract nupţial.

Garelano a mijlocit apropierea lui Dellanos de un senator al departamentului Bolivar – cel despre care am vorbit, Jorge Morraso – și afacerea care l-a introdus în această lume a zeilor locali. De protecție personală e nevoie peste tot. Dacă ai garanția unui personaj din elita politică, șansa acestei afaceri e asigurată.

Roque Dellanos a fost invitat la o serată organizată de senatorul Jorge Morraso într-un club din Getsemani. Fuseseră chemate persoane influente, bineînţeles, alături de perechile lor.

Roque a vrut să ştie dinainte invitaţii, totuşi nu i-a aflat pe toţi. De aceea a fost surprins când i-a fost prezentat un om apropiat de șaizeci de ani, încă în formă, cu păr vopsit și barba înspicată:

–      Don Juan Ernesto Quido y Bucceros, senador de Antioquia...

El Muerte! N-ar fi putut să nu-l recunoască și, după figura satisfăcută care spunea „te văd-te văd!”, cu siguranță îl recunoscuse și acesta. Cu nonșalanța unui belfer din alta sociedad, a trecut cu privirea prin el și nu i-a adresat o vorbă. Nu era nimic de spus. Înainte să-și anunțe bodyguardul că pleacă, lui Roque Dellanos i s-a făcut brusc rău. A leșinat deodată, iar atunci când și-a revenit stătea pe un bolovan și avea în față deșertul marțian. Era ținut de gât cu o funie și nu putea privi în sus ori alături deoarece se dezechilibra. A încercat să vorbească dar nu se auzea. Striga în el. „Mâinile, unde sunt mâinile mele? Nu-mi simt mâinile!...”

–        Omorâți-mă, nu vreau să mă omor singur!

Dar nu se mișca nimic. Soarele stătea sus și îl ardea, îi fierbea creierul... A simțit prima pală de vânt care l-a cutremurat. Și a doua... Pantoful i-a alunecat, apoi... a răsunat o detunătură și a căzut ca un butuc retezat.

 

     Stătea prăbușit cu fața în jos. Praful îi întrase în nări, gură, ochi... A împins din picioare să se rostogolească însă n-a reușit mai mult decât să se dea puțin într-o parte. A simțit că îl arde omoplatul stâng și că tremură locul pe care se află. Tremură continuuu... Stai odată!

–        E frig... frig... frig...

Și întuneric.

 

Înainta fără să meargă. Era într-un ocean negru și greu, invadat de mici ființe luminifere. Se zdruncina continuu fără să-și miște picioarele și simțea durerea surdă din spate. „Încă trăiesc? Nu trăiesc?” „Trăiești”, auzi alături un glas cunoscut. „Tu ești Terry?” „Desigur, eu sunt. Liniștește-te acum! Suntem aproape să te scoatem de-aici.” Roque era incapabil să vadă împrejur. „Unde sunt? De unde mă scoți?” Terry Ryans n-a mai răspuns.

 

A devenit iar conștient și a văzut în apropiere un mic foc de vreascuri și mai departe un bărbat pe care l-a strigat:

–        Terry, Terry Ryans...

Dar vocea lui abia se auzea. Omul a întors capul și i-a părut că poartă căciulă indigenă, cu ciucuri și are față de amerindian...

–        Cine ești, a întrebat în spaniolă?

Bărbatul nu i-a răspuns dar în spațiul vizual a apărut capul unei tinere indigene.

–        Cine ești, a repetat întrebarea?

–        Numele meu este Nina.

–        Mâinile. Nu-mi simt mâinile. Mai am mâini?

–        Mâinile se învinețesc și se putrezesc. Amaru zice că ți se taie să trăiești...

–        Nu-nu-nu... Mai bine omorâți-mă! Vă rog, omorâți-mă!

–        Cunzo nu facem asta. Nu omoară.

–        Și unde m-ați găsit?

–        Pe Atacama, Capul țării.

–        Suntem în Chile?

–        În Bolivia.

–        Terry. Unde este Terry?

Femeia l-a întrebat pe bărbat și i-a spus:

–       Nu cunoaștem satul ăsta. Noi ducem până la Ruta Altoandina. Acolo ajunge auto.

Perechea avea două llama și o alpaca, făcuse din câteva bârne o targă pe care transportau bagaje pe cărările montane. Stătea întins acolo învelit cu un țol. Răsufla greu aerul rar. Nici apă nu prea era. Bărbatul i-a pus într-un bol un lichid maroniu, bălos:

–       Chicha...

Oah! Îi accentua setea...

Au ajuns târziu în apropierea unei stații electrice de panouri solare. Acolo au găsit câteva persoane care l-au dus cu o mașină de teren până în satul Quenca Chicho. Era seară și Roque se simțea foarte rău. Ajunsese epuizat, tot corpul său era o durere.

Quenca Chico nu are spital, doar un cabinet medical modest unde a primit îngrijire până a venit un elicopter care l-a dus într-o clinică medicală din Tupiza. Acolo a fost operat. Cât timp a stat? Când s-a trezit în rezerva albă de spital a venit spre el o soră îmbrăcată în haine crem și maro.

–       Poți vorbi, a întrebat?

Roque abia își mișca limba în interiorul gurii.

–       Cred că pot. În ce zi suntem azi, soră?

–        Ai puțină răbdare. Domnul ofițer dorește să-ți vorbească. După aceea rămânem să discutăm amândoi.

În fața lui Roque a apărut figura unui vechi polițist, cu mustață stufoasă, echipat cu de toate, respectiv, tunică, centură, pistol și o pălărie importantă cu boruri largi.

–        Sergente Gregorio Velasqes de la poliția Tupiza, s-a prezentat. Domnule, trebuie să ne spuneți cine sunteți, de unde sunteți și cum ați ajuns în situația aceasta. Nu am găsit un act de identitate care să vă aparțină.

–        Domnule sergent nu-mi amintesc nimic. Nu știu cine sunt și unde mă aflu.

–        Ați fost găsit pe vârful munților îmbrăcat într-un costum de... de... deosebit de scump. A fost evaluat de cunoscători. Și sunteți rău de tot afectat. Aveți problema asta cu mâinile și în spate o gaură mare cât un boliviano.

Roque Dellanos a pornit să urle.

–        Ce problemă am cu mâinile? Ce ați făcut cu mâinile mele? Unde-mi sunt mâinile?

Sora i-a făcut semn sergentului să-l lase, iar acesta s-a ridicat destul de ofuscat.

–        Să nu crezi că e dificil să aflăm. De-aici ajungi direct la noi. La sediul poliției își revine orice memorie.

Roque Dellanos avea nevoie de lămuriri și le-a primit. Era în clinică de șaisprezece zile, inclusiv ziua în curs și suferise două operații, una pentru o rană de glonț care-i trecuse prin omoplat și ieșise aproape de claviculă, cealaltă pentru mâinile care fuseseră strâns legate, de multă vreme, astfel încât se cangrenaseră. Doctorul aflat de gardă i-a spus mândru că fusese asistent al maestrului său, marele chirurg Antoño Rojas, care se deplasase până în Tupiza și muncise cu ei, doctorii de-acolo, mai bine de 24 de ore să-i salveze mâinile. Pur și simplu le amputaseră, le curățaseră și le reatașaseră, iar în momentul acesta se observa revenirea culorii membrelor spre normal. Se anticipa că în maximum un an ar fi putut să le folosească măcar la jumătate din capacitate. N-ar fi putut, gândi doctorul că glumește, să mai facă exerciții de culturism. Când a auzit, Roque a leșinat din nou.

 

Când și-a revenit l-a văzut pe Terry Ryans în apropierea patului, privindu-l.

–        Unde ai fost și cum m-ai găsit?

–        Ți-am fost mereu aproape. Ar trebui să te pui pe picioare!

–        Nu mai am mâini Terry. Nebunii aceștia mi-a amputat mâinile.

–        Cum n-ai mâini? Eu văd că ai mâini.

–        Nu le mai pot mișca, a strigat Roque.

–        Ai încercat?

–        Ce tot spui?

Roque și-a privit mâinile care stăteau imobile în mâneci. A încercat să-și ridice mâna dreaptă. Parcă i-a zvâcnit degetul mare. S-a concentrat asupra indexului.

–        Se mișcă!

În locul lui Ryans a apărut tânărul doctor, Gonzales parcă.

–        După ce se prind definitiv oasele pe barele de titan veţi avea nevoie de exerciții mereu și mereu. Exerciții, pastile de fortifiere, tonice, anticoagulante și alte buline care să permită menținerea cartilajelor. Toate, întreaga viață. Pentru exerciții sper să vă permiteți să mergeți la o clinică privată...

–        Aș vrea să merg, dar mai întâi vreau să folosesc singur toaleta... Am nevoie de mișcare.

Doctorul i-a spus că operația este decontată de stat însă zilele de spitalizare trebuie plătite. Dacă nu poate plăti va avea probleme cu poliția. Oricum avea probleme cu poliția.

Terry era încă acolo. Nu plecase. I-a zis că ar trebui să evadeze din spital înainte să-l ridice poliția. Avea lucrurile personale într-o magazie. Și cum să se îmbrace? El abia își mișca degetele mâinii drepte. Ciudat că nici nu-i venea în minte că prietenul său îl putea ajuta. A cerut unui om de ordine să-l sprijine dar i s-a spus că nu are acces la magazia cu efecte. De ce să-i ducă lucrurile de îmbrăcat acolo? „Nu sunt aici?” Și i-a arătat un dulap din hol. A găsit în dulapul din hol pantaloni și o cămașă, dar nu era niciun sacou. Deoarece omul plecase a apelat-o pe soră. Avea un interfon înăuntru. I-a zis că are nevoie de ajutor. Sora Rossa a fost neașteptat de receptivă. L-a ajutat să se miște în propriile sale haine, să se reobișnuiască din nou cu el însuși. E drept că figura îi era totalmente răvășită. Nici rănile adânci de pe față nu se cicatrizaseră, iar barba îi depășea gâtul. Da. Ultimile sale amintiri se opreau la 15 octombrie şi-acum… Ştia că se încheie martie. Pierduse cumva jumătate de an.

A gândit să facă rost de bani. Planul era să ceară unui localnic smarphone-ul, să-i promită ceva bani şi să-şi scoată dintr-o bancă atât cât să poată pleca. Dar cum să iasă din țară fără acte?

În hol fusese plantat pe post de caraulă un jandarm cu mare deficit de somn, care moţăia continuu, aşa că n-a fost dificil să iasă pe nesimţite şi să ajungă în stradă. În stradă, nimeni. S-a dus spre centru. Era vreme caldă, munţii nu sunt departe de Tupiza, se văd ca un zid ce separă pământul de cer.

Pe măsură ce mergi spre strada centrală a acestui oraş mic, lumea pare să-şi găsească ceva de căutat, şi trece privindu-te sau… Privindu-te. Roque Dellanos chiar era o figură rară în acel orăşel. Îmbrăcat cu cămaşa aproape albă, nu fusese spălată, cu mânecile sfâşiate pentru a trece peste ghipsul şi bandajele care-i prindeau mâinile, pantaloni negri, strâmţi, afişând faţa aceea de paiaţă cu cicatrice, părul albit şi un rânjet continuu, puţin mascat de barba nu foarte bogată. Oamenii se îndepărtau de el şi nu erau deloc amabili. A mers direct la Banca Centrală. Nu a luat în seamă omul de pază care-i solicita un act de identitate, s-a dus direct spre oficiant şi i-a spus că fusese jefuit, că nu avea acte însă putea scoate bani de pe un mobil şi i-ar fi cedat o parte din banii retraşi. „Zece mii de dolari sunt ai dumneavoastră. Dolari americani. În felul acesta mă pot identifica.” S-ar fi cerut amprenta digitală şi amprenta facială, nu era prea dificil, problema a intervenit după ce paznicul a apăsat butonul de panică. Poliţiştii s-au grăbit să ajungă la bancă, nici nu aveau sediul prea departe, şi l-au interceptat, apoi l-au somat să stea pe burtă, cu mâinile la ceafă. „Mâinile pe ceafă”? Care mâini? A apărut şi el sergente Velasqes, singurul care purta pălăria imensă. Era poate insemnul unei funcţii.

–        Lăsaţi-l, a zis! Omul acesta n-are mâini. Credeţi că duce o bombă în dinţi?

L-au tras uşor spre sediul poliţiei şi a fost aşezat pe un scaun în camera de anchetă. Foarte repede a făcut o lumină parţială în cazul său. Îi revenise memoria. Cum ajunsese pe Atacama nu ştia.

–        Eşti mafiot, i-a zis Velasqes.

–        Sunt?

–        Acolo nu poţi ajunge decât cu elicopterul, venind dinspre Pacific. Cineva ţi-a rupt mâinile şi te-a împuşcat. Asta nu face decât Mafia americană.

–        Dar nu mă aducea aici. În alte locuri ieşeau mai ieftin.

Era un americano din Estados Unides. Probabil avea bani să-şi plătească operaţiile, medicamentele şi spitalizarea. Dar timpul lor…? Au apelat ambasada. Povestea americanului schilodit pe creasta andină boliviană putea fi vândută pe bani buni mass-mediei. Trebuia să promită recompense. Inclusiv cow-boy-ului găsit în poliția din Tupiza. Gregorio Velasqes n-ar fi zis nu, dar șeful, el capitan, subalternul Martinez, poate și paznicul… Fiecare avea prețul său.

Când a încercat să acceseze contul de la CityBank, Roque Dellanos a fost prea surprins să descopere că nu mai avea acces. Dar nu-și ținea averea pe numele său columbian. Deschisese prin amicul său Dominic o bancă în Kingston Town – numită Mutual Rasta Credit Bank. Acolo își odihnea un tezaur și nu era deloc partea importantă a veniturilor sale. Numărul întreg al depozitelor și investițiilor îi era necunoscut chiar lui... Avea o mulțime de datornici… Știa totuși unde să-i caute.

Văzându-l încruntat că nu-și accesează contul din bancă, señor capitan Gabri Baraño, superiorul sergentului, a simțit că i se ridică sângele la cap. Avea în față un escroc internațional care-i manipula. Cum a ieșit căpitanul nervos, pe lângă el s-a strecurat în sala anchetatorilor Terry Ryans.

–        Are să vină unul cu mandat să te ucidă. Promite orice oamenilor de-aici și ascunde-te!

Nu putea doar să promită. Avea nevoie de un transfer de bani fără să-și implice apropiații ori contribuabilii. Gândise deja să-i ceară administratorului întreprinderii sale să trimită cincizeci de mii de dolari în contul căpitanului. Omul nu era obișnuit să fie solicitat pentru astfel de înțelegeri. Nu putea să-și refuze patronul pe care-l recunoscuse vizual, chiar dacă-i părea puțin sălbatic și s-a conformat. Oricât de urgentă a fost solicitarea tot îi trebuia două ore. Nu avea decât să-l caute cum deține suma de bani transferabilă.

Între timp, pe ușa cu clopoței a Secției de Poliție au intrat împreună cinci persoane, patru bărbați și o femeie. Și-au declinat identitatea și profesia. Doi erau procurori, doamna, boliviană, iar unul dintre bărbați, nord-american, ceilalți, secretarul, consilierii... Șoferii așteptau afară. Procurori?! Avusese loc o tentativă de crimă, un cetățean american fusese operat în mod barbar, fără să-i fie consultat medicul personal, iar povestea livrată ambasadei și autorităților boliviene era neclară. Cetățeanul nord american John Quin, nu intrase legal, în ultimul an, pe teritoriul Republicii Bolivia. De ce nu veniseră la fel de repede și reprezentanții Poliției centrale? Procurorii au cerut să le fie predată custodia arestatului și acesta să fie dus imediat în Santa Cruz. Superiorii capitanului Gabri Baraño au zis acestuia să aștepte sosirea lor care urma să se întâmple peste exact două-trei ore. Refuzul a declanșat o reacție imediată. Unul dintre consilieri, ori poate secretarul, a deschis o geantă cu pereți metalizați și a prezentat căpitanului un revolver cu amortizor, îndreptându-l spre tâmpla lui stângă.

–        Vezi Gregorio, adu arestatul! Domnii mă roagă frumos să-l prezentăm rigorii legii.

Bătrânul sergent a deschis ușa sălii de anchetă și l-a poftit pe John Quin să-l urmeze. John suporta o durere chinuitoare a mâinilor pentru că neglijase în acea zi medicația și icnea. Polițistul i-a făcut semn să tacă. A ieșit pe ușa din spate a clădirii și a fost dus în altă parte, într-un bloc de locuințe, un apartament la parter și așezat aproape de un bătrân afazic pus pe scaunul-balansoar.

Gregorio Velasqes a revenit să anunțe dispariția arestatului.

–        L-am căutat și sus. Cineva i-a dat drumul. Poate e la spital că nu a luat medicamentele azi.

–        Cinci minute ai să-l aduci pe om, altfel căpitanul moare. Nu ai mai mult. Dacă îl urăști și vrei să-i iei locul poți scăpa de căpitan dar și de ceilalți colegi. Aleargă, bătrâne!

–        Îl aduc-îl aduc!

Gregorio și-a pierdut pălăria pe coridor. A strigat: „Scoateți-l de-acolo pe nord american! Ne omoară ăștia…!” Strigătul bătrânului polițist a alertat restul angajaților. Mașinile care patrulau prin oraș au primit ordin să se întoarcă, oamenii s-au adunat, iar Gregorio a revenit acasă. Îl prinsese cu cătușa de picior pe John Quin, dar acesta nu mai era. Tatăl său îl privea uimit… Nu avea timp de el. Importantă era salvarea căpitanului.

„Cum s-a desfăcut singur ciungul?” Nu e ciung?! Are pe cineva de-afară? Nu a gândit că fusese luat de-acolo de oamenii așa-zișilor procurori, rămași lângă secția Poliției. Oamenii lui…

„Señor Quido?! Ce onoare să fiu vânat de domnia ta, eu un nimeni de pe pământ!” El Muerte stătea alături de John Quin, pe banca din spate a jeep-ului.

–        Nu s-ar zice. Mi s-a raportat că ți se spune „The Joker”. Ce spui de asta?

–        Dacă e de bine…

–        Iertați-mă señor, a intrat în vorbă una dintre gorile, aflată pe scaun lângă șofer, drumul e blocat de un baraj al armatei.

–        Atât de repede?

–        Spargem barajul domnule! Securizați-vă cu centura!

–        E posibil să-ți rupi iar mâinile, dar nu e o pagubă mare… Ha-ha…!

Mașina a urcat versantul. Un proiectil a explodat sub ea. A fost împinsă în hău și s-a rostogolit de zece ori, apoi s-a lovit de copaci, de bolovani și s-a dus în apa unui râu tumultos și tulbure…

 

Uneori trenul vieții se împotmolește și rămâne astfel până e înglobat în natură. Nu-l mai controlezi, trec prin tine comenzile, îți alunecă într-o dematerializare stranie…

Era ținut în brațe de „El Muerte”… Dus departe cu doi cai întunecați, călăriți de două zeițe amerindiene, cu păr negru, lung, mai lung decât ele, desfășurat, bătut de vânt, ondulat ca apele unui râu năvalnic.

–        Unde mă duceți? Rău mă strângi Moarte, mai zise, dar nu simțea nicio durere, și nici măcar nu înțelegea dacă e dus undeva.

Poate stătea! Doar bietul lui spirit tremura ca o flacără… Simțea! Simțea că aude cum flutură… Era fizic! Material!

Și, dintrodată, a văzut! Nu deschisese bine ochii și a văzut tot. Terry și El Muerte îl așteptau împreună să se trezească. Ar fi trebuit să se urască, dar păreau doi buni prieteni.

–        N-a murit. Oamenii care ucid jaguari câștigă șapte vieți.

–        Unde sunt? Cum m-ați adus aici?

–        Te-am tras de mâini…

–        Tu ce aștepți Muerte?

–        Aștept să-mi dai sufletul. L-am acontat.

–        De la cine?

–        De la mine Roque. Eu te-am vândut în Chiqueritos. Îi ziceam zilnic lui don Quido tot ce știam despre tine.

Terry Ryans nu părea deloc afectat recunoscându-și trădarea.

Roque s-a întristat. A închis ochii să nu-i vadă. Și-ar fi astupat urechile să nu audă. Ar fi plecat dar nu reușea să se miște deloc.

A intrat altcineva în wigwam. Nu era chiar wigwam. Se mișca aproape ritmic. Nu. Era săltat ca și cum era tras și sărea peste pietre. Era un tânăr indigen cu plete lungi. S-a uitat la el și a vorbit în spaniolă:

–        Cum te simți, omule? Ți-ai revenit?

–        Cine ești?

–        Eu mă chem Quanqeciu. Raul. Raul în graiul tău.

–        Raul? Cine ești Raul? Nu te cunosc.

–        Te-am luat din mașina aflată în râu și te ducem, eu și mama mea, la Villazon.

–        Unde e Villazon?

–        La graniță...

La ce graniță? Cum ajunsese la graniță? Trebuia să fi zburat cu un avion!... Mâinile. Mâinile sale nu mai erau prinse în atele. Ce se întâmplase? A început să strige:

–        Ce vreți de la mine? Spuneți un preț pe care îl pot plăti ori ucideți-mă!

Mașina a oprit. A venit alături o tânără cu părul negru la fel de lung.

–        S-a întâmplat ceva?

–        Cine sunteți?

–        Suntem locuitori din pampas. Am adus aici vite și le-am vândut lângă Tupiza. Ți-am salvat viața. Erai sub apă când te-am scos din mașină.

–        Cine... cine era cu mine?

–        Erai singur. Cine era a plecat. Te-a crezut mort.

Roque Dellanos a vrut să întrebe de El Muerte. Nici el, nici Ryans nu mai erau înăuntru. A aflat că cei doi indieni erau mamă și fiu. Pe ea o chema Rosa. Măcar acesta era numele spaniol. Celălalt era greu de rostit. Rosa era o femeie foarte frumoasă. Părea de vârsta fiului ei. A fost uimită să vadă mâinile acelui om. „Există leac”, i-a spus.

Să ajungă dincolo de graniță era riscant, însă cei doi Quechos o mai făcuseră. Duceau înapoi cu remorca două vaci pe care nu le-au lăsat fiindcă păreau bolnave și au pretextat că doresc să le livreze altcuiva. Exista un loc în fundul camionului pe care stătea o grămadă de fân. Sub ea era un spațiu îngust, închis, care putea adăposti un om. Acolo l-au înghesuit. A fost un chin cumplit, un calvar, o tortură... Mâinile sale... Când au ieșit din La Quiaca, pe RN9, șoseaua spre La Gringa, l-au scos de-acolo, dar se afla într-o condiție de sănătate foarte proastă și s-au temut că nu va rezista până la locul lor de rezidență. Toată zona aceasta aridă e lipsită de bună aprovizionare și de o minimă protecție sanitară, de aceea au chemat intervenția de urgență pentru un om găsit în stare gravă. Înainte să se însereze a sosit o ambulanță din La Quiaca, iar de-acolo, din cauza complicațiilor, a fost transportat cu elicopterul în orașul Salta, la spitalul Papa Francisco și operat de urgență, chiar fără voia lui.

Doctorii au constatat că era traumatizat și mintal, nu știa care îi este cetățenia și unde se află, cum ajunsese acolo, deci nu aveau siguranța că omul posedă asigurare de sănătate și pe socoteala cui îl pot ține la spital. Oricum îi amputaseră mâna stângă sub cot și reușiseră să îi reconstruiască o arteră a mâinii drepte astfel încât să-l țină în viață. S-a comunicat această reușită medicală și de mass-media.    

Rosa a fost intervievată. Jurnalistul care a scris povestea a vrut să știe cum l-a salvat. Mai trăiește omul acela? s-a mirat femeia. Trăiește, desigur, e încă la spital și va fi curând exernat... A, îl găsise pe drumul spre Salta... Înainte de... Și de loc, de unde e? Nu v-a spus? Medicii nu știu...

Rosa nu a spus cuiva că îl adusese din Bolivia. Ar fi devenit delicventă. A mers să-l vadă. Mai făcuse bine în viața ei, era fericită să o poată face și, cine știe, omul se pricepe la ceva. Le poate fi util, ei și fiului său. 

Înainte să vină Rosa pentru a-i spune că îl poate găzdui, Roque Dellanos a fost vizitat zilnic de El Muerte, iar prima zi după operație, cât nu a avut permisiunea să se miște, i-a stat la cap.

–        Cât de prost poți fi să îți dorești să trăiești? Ai pierdut tot. Soția te-a moștenit deja...

I-a râs în cap fără oprire. E penibilă moartea! E cruntă. Dar să nu te temi. Oricâtă zarvă face nu-ți poate lua altceva decât viața. Și cine-ți poate zice dacă viața nu ți-a fost dată tot de Ea...? A vrut să râdă și el însă în gură îi fusese înfipt un tub și nu putea. A fost cercetat de alții, îi simțea și când ținea ochii închiși, îi simțea și când dormea, ori când visa. Parcă se afla pe un pat de mărimea sa, cu un simplu ciot de lemn sub cap, drept, nemișcat, inert. Și ei umblau. Ei toți... Chiar Emilio, fratele său. A delirat, îl îndopaseră cu anestezic, posibil morfină. Dar pe El Muerte l-a găsit și după ce i-a trecut starea de amețeală. După ce i-au scos tubul din gură a putut să-i replice. Să-i ceară să plece. Să-l amenințe, să-l roage... să-l ignore...

Apoi a venit Rosa. Era o perioadă agitată public. Fusese pornit sezonul de proteste sociale și, chiar din ziua aceea personalul spitalului intrase în grevă, laolaltă cu tot personalul medical din oraș – Salta e oraș mare, cu peste o jumătate de milion de locuitori. Intrarea în spital fusese oprită, oamenii, așa-numiții aparținători, patrulau în apropiere, iar Rosa, venită de la mai mult de 60 de mile, cu vechea mașină de teren a familiei, a fost prinsă într-o busculadă și a rămas blocată 6 ore până ce poliția a ieșit din nou în stradă să fluidizeze traficul. Evident, atunci s-a consumat perioada de protest a instituției. Spitalul însă a rămas și peste noapte închis. Abia a doua zi, după o noapte dormită în cabina mașinii, s-a putut duce să îl viziteze pe bolnav. Văzându-i mâinile bandajate, una dintre el ciuntă, a înțeles că nu ar putea să-l folosească la muncile grele din fermă. Venise doar să-l vadă. Roque fusese tuns și aranjat astfel încât arăta aproape bine la față. Rânjetul său era încă vizibil, dar nu acesta deranja. Infirmitatea... desigur. Însă problema lui, tragedia... era neputința de a-și controla viața. Când a revăzut-o pe Rosa, un val de tristețe și de speranță totodată, l-a traversat. Îi părea o femeie răvășitor de frumoasă și de proaspătă. Modul ei de a vorbi era deschis și zâmbitor. I-a zis că e om cu bună situație, un gringo din América del norte, și nu voise să spună prea multe despre originea sa deoarece se temea să anunțe ambasada fiindcă nu ar putea să scape curiozității FBI. Cine e, cum ajunsese acolo, care-i sunt antecedentele, cine-l mutilase... Prea multe întrebări pentru o persoană care avea nevoie să se vindece, să se redefinească...

–        Vrei să vezi el rancho?

Adică „ferma”. Vizitele fuseseră restrânse, dar Rosa a cerut să-i vorbească doctorului care îl operase. Doctorul nu era acolo însă, în principiu, considera că ar fi bine pentru pacient să fie adoptat de cineva, deoarece tocmai depășise numărul de zile spitalizare, iar paturile erau puține, spitalul fiind continuu plin de bolnavii cazuri sociale. Câteva lucruri erau importante: să-și ia conștiincios medicamentele și să revină la spital periodic pentru schimbarea pansamentelor și controalele de rigoare. Astfel a plecat Roque Dellanos de-acolo, iar Rosa, frumoasa amerindiană, și-a luat o responsabilitate pe care imediat a resimțit-o.

–        Am făcut o nebunie, a recunoscut cu glas tare!

Când l-a văzut, fiul său a avut o cădere nervoasă. Ce să facă unui invalid? Doar nu era la sanatoriu. Acolo se muncea, era continuu nevoie de forță de muncă...

–        Voi aduce bani, a încercat să-i asigure Roque. Acordați-mi răgaz până mă refac, astfel încât să-mi folosesc mâna validă.

Rosa l-a dus să fie cercetat și de vraciul comunității. Roque s-a temut... s-a temut să-și revadă mâinile. Vraciul avea substanțe, prafuri din organe de animal sau plante. Le-a descântat, le-a fiert, le-a combinat, i-a prescris băuturi să se întărească... Și s-a întărit. Cu fiecare zi s-a simțit mai bine și într-o lună și-a recăpătat controlul asupra mâinii drepte. După aceea și-a construit o proteză pentru mâna stângă și după încă o lună a încălecat caii și a gonit vacile ca un gaucho. Roque Dellanos nu mai făcuse lucrul acesta în viața lui. Avea 50 de ani! La vârsta aceasta și-a regândit viața. Oare nu putea să rămână acolo? Rosa îi părea femeia potrivită pentru a se reface fizic și mintal. Dacă o avea alături, era doar ea și nimic altceva. I-a spus că o vrea de soție și Rosa a râs. Când îți iei un om pentru tine, nu e doar învelișul și nici mentalitatea pe care ai descifrat-o. Un om vine cu trecutul său, cu demonii săi, cu ascunzișuri în care nu ai acces, cu sechele nevindecabile și uneori poate aduce infernul în existența ta liniștită. Roque a început să-i destăinuie viața sa de dinainte și a înțeles că nu îi poate dezvălui tot. Fiindcă „tot” era un nor negru de furtună care strică o zi senină.

Pentru a relua contactele cu oamenii de departe care îi administrau averea ar fi fost necesar să aibă acces la mijloace moderne de comunicare. În pampas civilizația nu funcționează îndeajuns. Sunt doar rămășițe vechi, tradiții, pe alocuri creștine, oameni și vite, unelte de fier și piatră și un adaus de aparate electrice, deoarece fermele au fost electrificate. Dacă folosești telefoane mobile e nevoie să te apropii de localități și nici măcar de localitățile mici. Roque, un individ lipsit de identitate în Argentina nu s-ar fi dus la La Queca, orașul de graniță, dar era localitatea cea mai importantă din apropiere. A fost cu Rosa pentru a achiziționa un aparat mai bun, un smartphone care îi putea folosi, în încercarea de a-și regăsi baza de date care îi poate reface rețeaua. Primul om pe care l-a căutat a fost Dominic, prietenul său din tinerețe. Dar Dominic nu a răspuns. În mod ciudat nici banca din Kingston nu răspundea la apel. A gândit adeseori că El Muerte îl descoperise din cauza directorului de la fabrica de jucării. Poate acesta devenise omul lui. Și banii aceia pe care îi transferase, ori nu...? Avea nevoie de ei. A gândit la Romero Junior. Pe Romero nu-l putea găsi oricum, Atunci a dat de Gustav Aston, prietenul său, Gus. Când a auzit că trăiește, Gus i-a spus că vine să-l vadă. Și-au dat întâlnire la aerogara din Santa Fe. New Mexico? Santa Fe din Argentina? Ce învârte acolo? Gus nu ajunsese în Argentina. Putea fi o piață de desfacere, Argentina?

În două zile a descins în Buenos Aires pe aeroportul Ministro Pistarini. Departe de metropolă. S-a cazat într-un hotel o noapte și dimineața a zburat cu alt avion spre Santa Fe. Roque, alias John Quin, a venit însoțit de băiatul Rosei, Raul. I-a cerut să observe dacă negrul pe care urma să-l întâlnească nu era spionat. Și era, într-adevăr. Mai mult, i s-a părut că din oraș veniseră încă doi oameni care-l priveau insistent. Dacă erau împreună? Un indian și doi mulatri... John a trecut pe-aproape și i-a strecurat în mod discret un telefon lui Gus. Știa că nu va fi recunoscut. Purta barbă, părul mare, prins la spate, pălărie și ochelari, era îmbrăcat într-un poncho caracteristic și blugi... Negrul său era însă mult mai îngrijit. Părea intelectual, cu ochelari de vedere, părul frezat, într-un costum nou... Când i-a vibrat telefonul în buzunar s-a speriat și a fost tentat să-l arunce.

–        Hey Gus! Știi că ești însoțit?

–        Sunt cu omul meu.

–        Trei. Sunt trei oameni.

Gus și-a rotit capul...

–        Nu ai ce vedea. Ieși din aeroport și intră într-un track verde. E aproape de peretele din spate al parcării. Ieși de-acolo pe ușa cealaltă și mai departe, pe o ușă din perete. Îi zăpăcim noi pe urmăritori. Spune-mi cum comunici cu omul tău!

–        Am să-i zic să rămână aici. Îl caut la întoarcere.

Totul a ieșit bine, iar John și Gus s-au îmbrățișat.

–        Aici nu este nimic, dar la Buenos Aires m-au zăpăcit cu pandemia.

–        Ce pandemie?

–        Nu știi? E vorba despre un nou virus asiatic. Unii spun că poți fi împușcat cu virusuri, ha-ha-ha!

–        Poate-l scuipi cu sarbacana... Ca pe venin.

–        Poate. Cum ai ajuns aici?

John Quin i-a zis povestea lui. În mare. Deși Jocker se afundase de-o vreme, toți credeau că e strategie, că se sustrage vreunei cercetări judiciare. Ce spunea John Quin, era destul de nefiresc. Ideea că exista un șef din „cartelul jaguarilor” care organizase carnagiul din Miami și atentase la viața Joker-ului, era plauzibilă. Restul nu mai era. Tindea un pic spre nebunie. O execuție în deșertul Atacama! Și mai era partea cu mâinile...

S-au îndepărtat de orașul Santa Fe (Sfânta Credință) și au ajuns pe malul unei lagune, numită Mar Chiquita, într-un hotel jegos din stațiunea Miramar. Au vorbit despre afaceri, despre Rock și chiar despre Maddie, mama lor. Primordial, John Quin avea nevoie de acte sigure, un pașaport cu viză de intrare în Argentina, pe numele său nord american. După aceea nu-i rămânea decât să-și recapete statutul. Pe Gus se putea baza. Chiar și pe Rock. John nu aflase ce s-a petrecut în ziua când fusese atacat în Memphis de vecinii săi. Așa ceva nu se spune, dar Rock știa bine. Și Gus, evident. Deocamdată se revenea la vechile alianțe. Întoarcerea Jocker-ului îi putea avantaja pe cei doi frați. Sub conducerea lui Romero „afacerea” intrase în recul. Era chiar primejdioasă. Distribuitorii aduceau droguri mortale... Marfa bună era filtrată de câteva ganguri. Piața se schimbase, clanurile, cartelurile... departamentul antidrog... Afurisitele de aparate electronice te urmăreau ori erau urmărite și numai contactele directe păreau seif. Dar nici acelea mereu...

După plecarea lui Gus, John Quin a așteptat să-i fie livrate acte valabile din Statele Unite la o căsuță poștală din Salta, orașul mare cel mai apropiat de fermă. Resursele sale erau limitate și niciodată nu și-ar fi putut permite să plătească maeștri plastografi de acte. Când i-au sosit actele, teoretic, i s-au redeschis căile obturate aproape doi ani. Și-a accesat depozite și acțiuni. A putut să-și ceară fonduri, iar banii au ajuns într-un cont secret dotat cu o cutie de valori. Pentru a-i lua nu e nevoie de acte, doar de cheie. Iar cheia putea fi păstrată de oricine. Să ia bani de-acolo, dintr-o bancă în Salta, l-a trimis pe Raul. Nu a fost o sumă importantă, a fost un test. După aceea a mers el însuși în Rosario. După aceea în Santa Fe...

Salvatorii săi, Rosa și Raul, puteau fi găsiți de gangsteri dacă aceștia nu se asigurau de moartea sa, iar ranch-ul nu era o locație sigură. A vrut să le spună, dar să-i mute de-acolo, din casa lor, din afacerea lor, din comunitate, era dur. Trebuia să plece și să-și facă știută revenirea. Le-a oferit bani. Apoi a reînoit propunerea de căsătorie făcută Rosei. A mărturisit că e vrăjit de ea, dar că este nevoit să plece și ar suferi grozav dacă ar ști-o departe. Raul se putea descurca singur. Era un tânăr de ispravă, îndrăgostit de munca aceea dificilă. Și ar fi primit din partea lui o sumă consistentă, să-i ofere oportunități. Chiar să se însoare. Avea iubită.

Rosa a plecat cu John (îl voi numi astfel deoarece s-a întors la destinația sa nord-americană. De-altfel pseudonimul Roque Dellanos nu-i fusese prea fast). S-au dus direct în Mobile City, la casa lui subterană rămasă în conservare. De aici își condusese ascensiunea în cartel și răzbunarea lui Emilio, de aici urma să-și reia existența. Rosa a fost alături și i-a îndepărtat, cât s-a putut, demonii.

 

Era o zi de decembrie pe El Camino Inglés, spre seară, și soarele colorase roșu toată perdeaua de nori. Un bolid negru a venit ca o umbră grea și s-a lovit de capul podului apoi a sărit în apă rostogolindu-se. Nu departe e zona rezidențială, dincolo de pod e un hotel și toți cei care serbau ceva la terasă s-au mutat ca mareea tulbure spre marginea apei să vadă de-aproape tragedia. Mașina încă plutea și un om scosese capul pe geam dar brusc, de parcă ar fi fost trasă în hău, mașina s-a întors cu botul jos și s-a scufundat cu totul. În locul ei a rămas un vârtej, doar puțin, apoi nimic.

Din vila numită „La rosa occidental” a venit un grup de bărbați, iar doi-trei au sărit în apă și s-au scufundat însă au ieșit unul după celălalt fără să reușească ceva. După un timp au venit forțe de intervenție cu scafandri și mașini cu macarale. Se înnoptase când au renunțat fără să poată scoate automobilul. Apa avea peste o sută de metri sub pod. De fapt cine știa cât? Mai mult.

În interiorul zidurilor care înconjurau vila a fost continuu agitație. Se cunoștea că aparține senatorului de Bolivar, señor Jorge Morraso, dar cine era în mașină? Se scufundase acolo, și asta văzuseră toți. De ce alerga în viteza aceea...? Ai fi zis că asta voia șoferul, să facă baie automobilului. Au așteptat o zi să afle că însuși senatorul era în interior. Apoi s-au implicat criminaliștii. Totul ducea spre ipoteza unui atentat. Limuzinele nemțești nu se defectează.

Jorje Morraso înnoptase în Barranquila și plecase dimineața, înainte de ora 10. Era însoțit de garda de corp și de șofer. Pe drum, primise vestea că nu departe, vasul „La reina Maria”, care aparținea prietenului Antoño Garelano fusese interceptat de pirați. Nu yacht-ul ci viața lui Garelano valora 50 de milioane de dolari. Și cine să-i dea? Vreo fundație de caritate? Morraso a ieșit din mașină la un popas din apropierea mării și a privit departe fără să vadă ceva. Era gri, închis, fad... O dimineață cețoasă, dar pâcla urma să se risipească deoarece se anunța vreme bună. Șoferul i-a zis că mașina se înfrânează cam greu. Ce-ar fi să oprească pentru o verificare la un atelier pe drum? „Ce vorbești? Am treabă...” Dar s-au trezit că problema era să le provoace un accident și au rămas câteva ore în loc. A fost chemată o echipă de intervenții auto, iar aceasta a venit greu. Morazzo a luat un prânz apreciabil la o pensiune de pe traseu. Automobilul avea probleme serioase deoarece a fost remorcat, dus pentru verificări mai atente și returnat după alte patru ore. Era târziu, senatorul avea de lucru și s-au grăbit...

După miezul nopții, poliția a primit mesaj că yacht-ul lui Garelano a fost scufundat, iar despre proprietar și echipaj nu s-a mai vorbit. Erau vii, muriseră...? Cert e că nimeni nu a mai solicitat suma de răscumpărare. Isabel, fiica lui Garelano și fosta soție a lui Roque Dellanos nu a realizat ce se întâmplase noaptea aceea. După căsătorie se mutase în casa din Cartajena împreună cu copilul. Încă locuia acolo și nu se recăsătorise deși avea o relație pe care nu o ascundea, însă depindea mult de tatăl ei care o consiliase în viață. Iubitul, falit, nu putea fi opțiune pentru mai târziu. Era încă noapte și avea să fie o dimineață târzie...

Oamenii vin și pleacă, sunt vehicule efemere, dar cum își duc remorcile... sau vagoanele... poverile, prin lumea aceasta? Unii ajung atât de ramoliți, de moroi, că nu mai pot duce nimic. Poate e mai bine să o termini cât ești viu.

Pe John Quin nu vendetta îl ținea treaz. Își căuta liniștea. Liniștea lui și a celor pentru care avea sentimente. Fiindcă nu era de stâncă. Rosa nu se putea acomoda cu viața din USA. Nu știa engleza și o învăța anevoie, trăiau izolați, nu agrea întrunirile familiale de gang, și chiar dacă nu spunea, lipsa fericirii se simțea în tăcerea și discreția ei. S-ar fi retras la ranch-ul din pampas. Dar John nu aflase nimic despre soarta lui Juan Ernesto Quido, supranumit El Muerte. De când era cu Rosa, El Muerte nu-i mai paraliza gândirea. Nu avea certitudine că pierise în Bolivia. Dimpotrivă. Senatorul de Antiochia, fostul deja, nu candidase pentru un nou mandat, se retrăsese la reședința lui, dar deținea mai multe și nimeni nu știa unde e.

Amintindu-și de starea sa în Bolivia, John Quin nu mai era sigur că El Muerte fusese acolo, că nu delirase el. Dar putea să riște? Încă nu adunase toate datele privitoare la deportarea lui pe Atacama, „capul lumii (ori doar al țării)”. De ce să fie eliminat acolo?

Implicarea lui Morazzo a părut certă. Era clubul lui, erau oamenii lui... Apoi povestea frumoasă a seratelor din Ghetsemani, grădina Ierusalimului pusă pe coasta Caraibilor... Care atentate, ce răpiri? Poliția departamentală a fost mereu prezentă. Nimeni n-a raportat vreo dispariție. Care doamnă? Doamna Dellanos? Nu. Nu se știe nimic despre acel om.

Când reclami la poliție trebuie să ai protecție deoarece întotdeauna se întoarce împotriva ta. Poliția este sacrosanctă, cel puțin pentru lumea profană. Politicul are altă implicare.

John Quin nu s-a întors la Columbia. A plătit oameni. Și nici măcar nu a tocmit el însuși profesioniștii. Sunt alții... Indiciile arătau că Moartea murise. Altfel se ascunsese adânc sau departe.

Curând Rosa i-a zis că își face griji pentru fiul său. Nu mai vorbiseră de câteva luni, iar vara fusese toridă și soarele uscase vegetația. Raul a fost nevoit să-și ducă vitele spre alte locuri de păscut. Dar cum? În ce le transportase? Nu a aflat nimic.

A trecut un an de când venise în Statele Unite. Un an gol. Gol pentru Rosa. John i-a acceptat plecarea spre Argentina. El a fost reținut cu neînțelegeri în interiorul organizației, prescurtat „The Org”, cu șicane, să prevină un război între facțiuni. Oamenii se iubeau fățiș dar pe la spate se lucrau...

 

Urdui Karaman-ov și-a revizuit cu grijă inventarul. Avea o simplă sacoșă cu lucruri de folosință intimă, trusa de dinți, prosoape, schimburi... A ales din discotecă un film să-l delecteze: „Balșoaia Anastasia zboară”. Anastasia chiar era rusoaică, dar bombardieră. Se pregătise pentru un sejur de trei zile, mai mult i-ar fi schimbat programul și nu era de dorit. Avea altă comandă, tocmai în USA. Îl extenuau zborurile acestea lungi, dar lucra sub contract și contractele se respectă, n-ai voie să le sari, altfel o poți sfecli, ești dat în urmărirea „lupilor”.

După ce a scăpat de strânsoarea oficială a aeroportului și-a vizitat procuratorul (și nu e vorba despre vreun angajat în magistratură). Nu ajunge oricine la un procurator de „unelte” pentru munca sa. Nu le poți duce cu tine deoarece nu sunt admise în avioane publice și civile. Îmbrăcat cum era, cu figura ușor de confundat cu a amerindienilor, i se înroșise bine fața umblând prin soarele acela, Urdui Karamanov s-a pregătit să-și petreacă prima noapte într-un motel pe RN 19 departe de San Francisco, Argentina, în drum spre Cordoba. Conducea un track Montana al firmei Ford, avea pelerină de ploaie auncată peste pălărie, întrucât ploua, și cizme lungi pe toată gamba. Deși ar fi avut, cum tocmai ziceam, nevoie de cazare, fiind seară, nu s-a dus la recepție ci a mers cu pași întinși la salon și a privit spre bar, apoi s-a uitat la oamenii așezați pe scaune și parcă în ritmul muzicii a trecut printre mese până s-a împiedicat și a îngenuncheat doar o clipă, apoi s-a ridicat și s-a îndepărtat alergând.

Era noaptea aceea unică din lună sau din an când plouă apăsat și fulgeră dintr-o parte în cealaltă a cerului, iar tunetul cutremură geamurile caselor. Fiecare umbră pare să fie a unui criminal furișat... Și oare nu era astfel? Rusul acela tatar a urcat grăbit în mașină. Abia și-a tras înăuntru pelerina udă că mai mulți indivizi au ieșit din salon urlând. Câțiva au țintit cu pușca spre trackul pornit cu luminile stinse, însă era deja ascuns de întuneric.

La nici cinci mile depărtare de motel a tras de volan spre dreapta de parcă știa de când trăiește drumurile acestea din pampas și le străbate noaptea exact când e vremea mai rea. Nu el construise planul acestei escapade. I se spusese ce trebuie făcut până la cel mai mărunt amănunt. A citit de două ori datele pe site, înainte să dispară definitiv. Avea memorie bună dar ceva-ceva tot își nota. Și de data aceasta își salvase harta. Era un drum greu, neasfaltat, dar cel mai rău era că trebuia să revină tot pe-acolo.

Un asasin plătit este un meseriaș cumva neobișnuit însă, oarecum, un călău tocmit, ca în trecut, la comandă. Posibil și de oficiali, de oameni de stat. Deoarece numărul acestor indivizi a crescut proporțional cu creșterea populației umane, evident că există criterii de selecție. Urdui Karamanov face parte din elită deși nu e tocmai tânăr și nicidecum atletic. Are ceva burtă, gușă, e destul de chel, dar iute. Păstrează ceva din știința și viteza străbunilor. Cum îi subjugaseră rușii pe cuceritorii lor tatari? Există o mie de răspunsuri care se rotesc cu viteza elicelor unui avion, în rezumat prin furt și minciună, altfel spus politică. Dar nu asta ne preocupă...

... Se întorcea pe drum și a văzut, înainte să ajungă în șoseaua asfaltată, curgând un râu de lumină. A gândit că sunt cinci mașini. Toate veneau spre el și probabil cei dinăuntru îl zăriseră deoarece fulgerele încă luminau câmpia. Nu îi păsase cine era femeia cu plete până la șold pe care o răstignise în ușa de lemn a casei. Putea fi o sfântă, el nu avea credință, dar putea fi și ultima sa victimă dacă nu-i reușea planul de salvare. A lăsat mașina să intre în râpă și s-a ascuns, s-a lăsat pe burtă. Era bine înarmat și pregătit să-i înfrunte, însă toți au trecut pe lângă el și nu s-au oprit. Nu putea crede că nu-i văzuseră mașina. Erau prea beți? Se îndepărtase îndeajuns de fermă dar ideea de a-i surprinde, fiindcă nu i-ar fi dat pace, i-a părut cea mai bună. A fugit după ei și a ales un loc perfect pentru a utiliza carabina cu lunetă. Erau până în zece oameni. I-a numărat. Opt. Avea nevoie de mașină. L-a scos pe șoferul mort și a plecat de-acolo. Atunci a văzut că rămăsese unul care i-a luat urma. Nu mai avea timp de el. Întârziase peste jumătate de oră. Era așteptat să ocupe un apartament în San Francisco. Codul de intrare se schimba din oră în oră.

A abandonat mașina când a auzit sirenele poliței. De-acolo a mers cu ocazia. L-a surprins pe șoferul unui track imens. I-a ieșit în față, agitându-și mâinile. Omul a crezut că e un indigen, dar nu cunoștea spaniola. Au reușit să se înțeleagă după ce a văzut parabellum-ul. I-a permis să urce și au trecut de filtre. Cine era, de unde era, sunt întrebări cărora e bine să nu le afli răspuns. A intrat cu mașina în oraș deși e interzis autotrenurilor. I-a fost greu să întoarcă după ce a scăpat de călătorul periculos. Trecuse printr-o cumpănă a vieții, fusese la o apăsare de trăgaci de un sfârșit neașteptat...

Karamanov a ajuns cu un taxi la adresa recomandată. A tastat codul de opt cifre și a intrat în clădirea luminată sordid de becuri mici, ascunse. Cum a deschis ușa culisantă, a fost apelat de secretara Natty – posibil de la Natașa. Cu ea nu vorbea decât rusește.

–        Odihnește-te! Coletul se livrează mâine și nu e necesar să mergi departe pentru a-l primi. Vizitează poștașul dimineața la ora zece pentru amănunte!

Era de-ajuns. Ucigașul acesta de trupuri vii nu avea niciodată coșmaruri. E drept că folosea droguri pentru a se pierde iute în lumea viselor, însă nimic nu păstra în memorie și se trezea intact, fără regrete. De ce-ar fi avut regrete? Practica o meserie. Dacă nu ar fi fost el se găseau alții.

Viața lui nu alergase direct spre cariera de înger fatal. Tatăl său fusese artist circar, în timp ce mama sa autentică... pierise după nașterea lui. A crezut mult timp că i-a cauzat moartea. Oricum nu ar fi avut de ce să-i mulțumească pentru că l-a adus pe lume. Fusese un copil chinuit. Fugărit prin localitățile acelei patrii uriașe, adesea nemâncat, nedormit, bătut... La 11 ani și-a luat lumea-n cap și a ajuns întâia oară într-o închisoare pentru minori. Acolo a început să învețe meserie. I se potrivea. A ieșit deoarece șeful penitenciarului i-a simțit calitățile. A fost pregătit într-o școală oficială. La început s-a angajat simplu gardian de penitenciar. A continuat să se pregătească până ce a devenit spion și asasin plătit de patrie. De-atunci a trecut dincolo de granițe... Acum lucrează pentru o agenție internațională de detectivi. Este una dintre fantomele căutate de direcțiile criminaliste ale statelor de pe trei continente, dar operase pe toate exceptând Antarctica. America de Sud încă nu îl știa. 

Căile oamenilor se întretaie aparent accidental. Chiar atunci când se însoțesc. Unii se acomodează cu alții, ori se resping, dar, cel mai des, abia se bagă în seamă. Intersecția acestor destine poate fi capitală, măcar pentru unul singur... Cine și-ar dori întâlnirea cu un criminal în serie? Nici cel ce câștigă de pe urma lui.

Urdui Karamanov a aflat tot ce era necesar depre următoarea sa țintă. E un bărbat periculos, i s-a transmis, păzit, nu doar de un bodyguard. Acest om părea principalul mobil. Oricum nu i se îngăduia să știe mai mult. La ce i-ar fi folosit? Prea multe gânduri...

„Coletul” trebuia să descindă pe micul aeroport din Santa Fe, la 10,25. De-acolo urma să urce într-un elicopter închiriat. Individul avea legătură cu precedentele sale victime. I se îngăduia să simtă trauma pierderii unor persoane apropiate. Afectivitatea slăbește prudența.

  

Aeropuerto de Sauce Viejo are o locație redusă la sud de Santa Fe, nu departe de Rio Coronda, lângă La Ruta Nacional 11. Aici pleacă și vin curse naționale – de fapt numai spre și din Buenos Aires –, iar avioanele au dimensiuni mici și nu duc mai mult de treizeci de oameni.

Pentru John Quin rostul acestei călătorii dintre Buenos Aires până la Santa Fe putea fi nul, exista aeroport și la San Francisco, însă i s-a promis un elicopter să ajungă mai ușor la ferma unde ar fi trebuit să-i regăsească pe Rosa și Raul. Îl îngrijora faptul că nu putea comunica. Stăteau departe de antenele companiilor de telefonie celulară și deocamdată nu aveau legături de satelit. Era hotărât să remedieze această situație și angajase deja serviciile unei firme care probabil ajunsese acolo. E tare întins pampasul și aproape pustiu. Doar animale poți crește acolo, dar loturile sunt împărțite. Închiriezi... John Quin se interesase de locuri și prețuri, solicitase câteva agenții... Să vorbească și cu ei!

De ce alesese momentul acesta pentru a pleca spre Argentina? I se întâmplase ceva,  avusese un feeling. Cu doar trei zile înainte să ia avionul din Atlanta, vineri, era vineri deci, în biroul său din Mobile City a pătruns, doar el știa cum, Terry Ryans. O mai făcuse o dată.

–        Speram că ai murit. Cum izbutești să intri mereu aici?

–        Am să-ți spun, dar acum am venit pentru altceva. L-am înviat pe Chung Un. Robotul virtual...

–        Îl știu. Cum ai reușit să-l refaci?

–        Era făcut deja. Trebuia să-l trezesc.

–        Nu a fost distrus?

–        Și-a refăcut programele, procedurile, funcțiile, motoarele, memoria... Până și paradigmele. E alt om...

–        Om? Cum să fie om?

–        Este un om virtual. Are formă. Îl poți vedea și te vede... E o ființă.

–        Terry, tu îți dai seama ce spui? Care ființă? Nu îl poți pipăi.

–        Nici pe mine. Și? Poți zice că nu sunt aievea?

John Quin a avut pornirea să îl atingă pe Terry dar s-a reținut. Poate visa. A mai spus că îl va contacta pe Chung Un, dacă îl recunoaște, dar Terry i-a zis că e considerat dușman de robot. De ce? S-a reprogramat ori a fost reprogramat astfel. John s-a ridicat să-l cuprindă pe Terry Ryans dar acesta a ieșit din casă.

Chiar de a doua zi sediul său subteran a pornit să se zguduie de parcă era tăvălit de tancuri. Deasupra, niște cercetători arheologi care angajaseră o firmă de excavat, i-au arătat că fuseseră autorizați de primărie să caute cinci morminte vechi ale unei civililizații amerindiene contemporane cu cea din Chichen Itza. Exact acolo! Le-a spus că vor frânge dinții excavatoarelor deoarece nu foarte jos este casa lui subterană.

–        Înseamnă că ați distrus mormintele olmece. Aveți autorizație de construcție?

John Quin a hotărât să-i lase pe alții să rezolve neînțelegerea. Cine auzise de civilizație olmecă tocmai la Mobile city?

Și dacă El Muerte nu murise? A simțit că îl bântuie. I s-a strâns inima. Niciodată nu se temuse parcă mai mult. Poate în junglă, sau... Vorbise cu Rosa și spunea că e bine. Știa unde stă și ce face. I-a zis că vine degrabă să vadă ranch-ul, să se intereseze cum poate cumpăra pământul pentru Raul.

Nu își mai permitea să plece neînsoțit. Avea nevoie de protecție și a angajat cinci profesioniști cu referințe, pe care îi știa. Erau membrii unei firme de bodyguarzi dar nu aveau permisiunea să poarte arme în avionul transcontinental. Trei au plecat mai devreme să asigure zonele de aterizare. S-au înarmat în Buenos Aires. Doi au mers noaptea la Santa Fe cu mașina. Unul dintre ei se afla pe acoperișul clădirii dezafectate al casei FIAT când a aterizat avionul. Au urcat în două elicoptere. Hotărâseră să se îmbrace identic. Puteai ști cine e The Joker?

Au văzut mașinile poliției împrăștiate pe teritoriul fermei înainte să fie auzit zgomotul elicopterelor. Au aterizat la distanță unii de ceilalți. John Quin nu înțelegea ce se petrece. Pe el îl aștepta poliția? I s-a făcut semn că nu. Acolo se întâmplase ceva. S-a grăbit alături de ceilalți doi însoțitori și s-a prezentat comisarului de poliție. Era soțul... Rosei. Cadavrul fusese dus deja la morga spitalului Angel Ferreyra din Cordoba. Acolo era și corpul fără viață al fiului femeii decedate. John Quinn a fost cutremurat de durere. El adusese moartea prematură acestor oameni care îi salvaseră viața? Adevăr spune dictonul: „Pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești (a quien no dejas morir no te deja vivir)”! Și sunt interpretări în numeroase limbaje, de exemplu: „Nici o intenție bună nu rămâne nepedepsită”, ori... Probabil în vorbirea celor doi indieni, nu există.

John Quin a uitat orice reguli de precauție. A hotărât pe loc să plece spre Cordoba. Nu era căsătorit legal, nu avea niciun drept asupra averii Rosei și a lui Raul, totuși dorea să se ocupe de înhumarea lor. Cine îi ucisese? Amândoi fuseseră înjunghiați. Era un profesionist, ori un dușman local? Poliția criminalistă abia pornise cercetările, aduna probe, avea mult de lucru, fusese o hecatombă de victime și un singur martor care nu văzuse atacatorii deoarece era... beat. John Quinn a apucat să gândească. Dacă e un profesionist și îl vizează, poate fi chiar acum, aici... Deodată a pătruns între ei un polițist cu fața plată și ochii mici, atât de iute că nu i-a simțit mâna. Era un hoț mai bun decât fusese el în tinerețe. Ce i-a luat? I-a luat viața...

Manuel Villa, Roque Delanos, John Quin, oricine-ar fi fost, a simțit cum scapă din mână comanda trenului. Auzea un anunț repetat: Atenție, capăt de linie!, Atenție, capăt de linie!, dar trenul continua să ruleze mai repede, mai repede... A trecut de linii, a sărit peste peron, a ieșit în sala de așteptare, a spart zidul și s-a dus direct jos, în afara gării.

 

Îmi amintesc locomotiva căzută abrupt, lăsată astfel, ca un monument al hazardului, să atârne în fața gării din orașul Karnataka. Fusese pictată cu graffiti multicolor astfel că devenise obiect artistic. Ce gândise oare mecanicul șef când simțise că nu răspunde la comenzi? Gândise cine verificase frânele, cine ciocănise roțile, ce ar fi putut suferi pasagerii? Nimic din toate astea. Își revăzuse viața fiindcă știa că îi sunase ceasul. Întregul său destin a fugit prin cap asemenea unui film de acțiune. Peștele pescuit de tata, mama servind masa, fratele cel mai mic alergând gol prin casă... fundițele roșii ale Juanitei, luna mare ieșind din golful Esperanza, peștișori înotând prin valuri când vine furtuna, mulțimea de pariori fremătând înainte să lupte boxerii, prosopul aruncat să curme suferința înfrângerii într-un zbor fără final, scara până la vârful minaretului din Casablanca urcată de muezin să clameze bunăvoința Providenței, lumina sacră a lumânărilor din sinagogă, dansul baiaderelor din vitrină, troșăitul saboților de lemn pe pietrele din Amsterdam, râsetul îndopaților cu ganja, metroul înghițit de canal, artificiile de la Disneyland, insectele mari din junglă, gura căscată a jaguarului și... El Muerte... El Muerte hohotind... Unde putem ajunge de-aici? În infern sau niciunde.  

---

[1] A doua coincidenţă, însă nu poate fi extrasă o regulă de-aici. De ce ar fi necesară o regulă sau alta a existenţei coincidenţelor? Pentru că altfel ar dispărea casta savanţilor docţi şi, fără ei, călătorii s-ar simţi stingheri.

[2] vă rog să-mi iertați acest termen utilizat aici pentru a-l înlocui pe cel inițial, închisoare, dar, în fine, asta era El Ciqueritos

[3] Cel puțin nu se lăudase nimeni încă.

[4] Mai du-te-n rahat!

[5] OK, doar vârfurile icebergurilor, dar, pentru a păstra metafora, mările se încălziseră și icebergurile se topeau tot mai repede